Între a-ți iubi părintele și a fugi de umbra sa - Aici Moscova

Unii sunt de părere că toți copiii își iubesc sau ar trebui să-și iubească părinții necondiționat. Și viceversa. Indiferent de statut social, de apartenență religioasă sau politică. Și, totuși, ce e de făcut atunci când un copil reușește să vadă toate fațetele părintelui pe care îl consideră aproape ca pe un Dumnezeu? Poate fi iubirea familială suficientă pentru ca un copil să închidă ochii în fața atrocităților comise de părintele său? Poate fi ea suficientă pentru a închide ochii în fața adevărului? Și, în final, care este adevărul? Unde începe și unde se termină realitatea personală? Și ce e de ales - fuga sau acceptarea destinului?

Spectacolul (prezentat în variantă filmată în cadrul Zilelor unteatru, 2021) Aici Moscova de Catinca Drăgănescu și Simona Deaconescu te obligă pe tine ca spectator să-ți dai singur răspunsuri la întrebările de mai sus, căci propune povestea dramatică a vieții unicei fiice a lui Stalin. O viață din care, aparent, nu lipsește nimic. Nici rodiile, nici portocalele, nici scrisorile duioase, nici hainele groase, nici accesul la educație într-o școală la care merg doar cei care aparțin elitei societății. Toate acestea într-o Uniune Sovietică amenințată de geruri, foamete și sărăcie, în care oamenii se lipesc de geamul trenului cu care călătorește Svetlana doar pentru că îi observă cana cu ceai fierbinte.

Textul Iuliei Pospelova, pus în scenă de actorii Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru nu este o relatare politică, ci o călătorie a unui copil în căutarea neobosită a afecțiunii, a iubirii și a adevărului. Un copil care reușește să observe îmbrățișarea dulce a tătucului său în antiteză cu frica de pe chipurile celor din jur. Un copil aflat într-o perpetuă căutare de sine și fugă de umbra tatălui. Un copil incapabil să ducă o viață normală. Mai întâi, îi este interzis să mai discute cu prietenul și colegul său de bancă, dat fiind faptul că părinții acestuia fuseseră condamnați la închisoare. Apoi, află dintr-un ziar de sinuciderea mamei sale, căci "secretărașul" ei o mințise că murise de apendicită. În final, vede cum tatăl său nu întreabă ce a cauzat morțile oamenilor din jurul său, ci, mai degrabă, le dictează, le regizează. Și poate singurul moment în care Svetlana se eliberează din lanțurile trecutului este atunci când este constatat decesul tatălui său.

Una dintre scenele de impact este aceea în care Svetlana este obligată să danseze și să cânte pentru tătuc și tovarășii acestuia, pentru amuzamentul lor, deși ea nu-și dorea asta, scuzându-se că nu știe să danseze. Cu toate acestea, nu are încotro. Apoi, peste ani și ani, când vede un copil silit de propriul părinte să facă ceva ce-i displace, fără rețineri sau menajamente, intervine și ajută copilul. Și, în fond, acțiunile sale își au rădăcinile în componenta psihologică a sinelui ei pentru că cea mai grea povară pentru un copil, adolescent sau adult mai târziu este furia față de proprii părinți. La maturitate, ajunge să conștientizeze ce nu a mers (și poate încă nu merge) în relația cu ei, să se răzvrătească, să îi acuze, să fugă din relația cu ei sau să se simtă neputincios. Căci părinții pot lăsa răni în urmă, dar copiii sunt cei care aleg propria vindecare. De la un punct încolo, nu mai este despre părinți, este despre copii. Iar aici intervine iertarea părinților. Chiar dacă pentru Svetlana iertarea a avut loc post-mortem.

Astfel, suntem invitați să ascultăm povestea acestei vieți ciudate, bulversante și pe alocuri tragică, trăită în mecanismele terorii staliniste, în inima imperiului condus de "tătuc". La final, odată ce radioul anunță moartea dictatorului, spectatorul este nevoit să pună totul cap la cap și să reconstituie pe cât posibil adevărul istoric într-o manieră diferită, obiectivă.

Ceea ce mi s-a părut inovator a fost felul în care s-a folosit aparatul de filmat, făcând posibilă analiza în detaliu a unui obiect, a unui gest, a unei mișcări, a unei priviri, creând totodată un flux de energie și tensiune cu spectatorul. Astfel, acesta nu mai poate rămâne într-o postură pasivă, nu (mai) poate pur și simplu urmări povestea relaxat, căci această tehnică de filmare necesită și implicarea sa.

Totodată, aparatul de filmat reușește și să creeze punți de comunicare pornind de la un text în care nu există dialog. Acest monolog al Svetlanei, fiica lui Stalin (a cărei voce este redată de patru actori - Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru) este completat de gros-planurile care îi surprind, pe rând, ochii plini de lacrimi și figura înspăimântată. Astfel, cele patru voci diferite reflectă stări diferite ale aceluiași personaj prins într-o lume de coșmar, înconjurat numai de moarte și distrugere.

Primul lucru la care m-am gândit după vizionarea spectacolului Aici Moscova a fost faptul că, deși se intitulează "experiență teatral-cinematică", eu l-aș numi, mai degrabă, un spectacol-poezie. O poezie a corpurilor și a cuvintelor. Sau un text îmbinat cu mișcări poetice. Pentru că fiecare element al spectacolului - fie că este vorba de text, teatru fizic sau mijloace multimedia - vine în completarea celorlalte, creând un tot unitar care reușește să spună publicului una dintre cele mai emoționante istorisiri despre relația tată-fiică dintre cel mai mare dictator - tiran - călău al omenirii și fiica sa Svetlana - unica persoană pe care a iubit-o cu adevărat.