iulie 2021
Aici Moscova
Unii sunt de părere că toţi copiii îşi iubesc sau ar trebui să-şi iubească părinţii necondiţionat. Şi viceversa. Indiferent de statut social, de apartenenţă religioasă sau politică. Şi, totuşi, ce e de făcut atunci când un copil reuşeşte să vadă toate faţetele părintelui pe care îl consideră aproape ca pe un Dumnezeu? Poate fi iubirea familială suficientă pentru ca un copil să închidă ochii în faţa atrocităţilor comise de părintele său? Poate fi ea suficientă pentru a închide ochii în faţa adevărului? Şi, în final, care este adevărul? Unde începe şi unde se termină realitatea personală? Şi ce e de ales - fuga sau acceptarea destinului?

Spectacolul (prezentat în variantă filmată în cadrul Zilelor unteatru, 2021) Aici Moscova de Catinca Drăgănescu şi Simona Deaconescu te obligă pe tine ca spectator să-ţi dai singur răspunsuri la întrebările de mai sus, căci propune povestea dramatică a vieţii unicei fiice a lui Stalin. O viaţă din care, aparent, nu lipseşte nimic. Nici rodiile, nici portocalele, nici scrisorile duioase, nici hainele groase, nici accesul la educaţie într-o şcoală la care merg doar cei care aparţin elitei societăţii. Toate acestea într-o Uniune Sovietică ameninţată de geruri, foamete şi sărăcie, în care oamenii se lipesc de geamul trenului cu care călătoreşte Svetlana doar pentru că îi observă cana cu ceai fierbinte.

Textul Iuliei Pospelova, pus în scenă de actorii Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu şi Răzvan Rotaru nu este o relatare politică, ci o călătorie a unui copil în căutarea neobosită a afecţiunii, a iubirii şi a adevărului. Un copil care reuşeşte să observe îmbrăţişarea dulce a tătucului său în antiteză cu frica de pe chipurile celor din jur. Un copil aflat într-o perpetuă căutare de sine şi fugă de umbra tatălui. Un copil incapabil să ducă o viaţă normală. Mai întâi, îi este interzis să mai discute cu prietenul şi colegul său de bancă, dat fiind faptul că părinţii acestuia fuseseră condamnaţi la închisoare. Apoi, află dintr-un ziar de sinuciderea mamei sale, căci "secretăraşul" ei o minţise că murise de apendicită. În final, vede cum tatăl său nu întreabă ce a cauzat morţile oamenilor din jurul său, ci, mai degrabă, le dictează, le regizează. Şi poate singurul moment în care Svetlana se eliberează din lanţurile trecutului este atunci când este constatat decesul tatălui său.

Una dintre scenele de impact este aceea în care Svetlana este obligată să danseze şi să cânte pentru tătuc şi tovarăşii acestuia, pentru amuzamentul lor, deşi ea nu-şi dorea asta, scuzându-se că nu ştie să danseze. Cu toate acestea, nu are încotro. Apoi, peste ani şi ani, când vede un copil silit de propriul părinte să facă ceva ce-i displace, fără reţineri sau menajamente, intervine şi ajută copilul. Şi, în fond, acţiunile sale îşi au rădăcinile în componenta psihologică a sinelui ei pentru că cea mai grea povară pentru un copil, adolescent sau adult mai târziu este furia faţă de proprii părinţi. La maturitate, ajunge să conştientizeze ce nu a mers (şi poate încă nu merge) în relaţia cu ei, să se răzvrătească, să îi acuze, să fugă din relaţia cu ei sau să se simtă neputincios. Căci părinţii pot lăsa răni în urmă, dar copiii sunt cei care aleg propria vindecare. De la un punct încolo, nu mai este despre părinţi, este despre copii. Iar aici intervine iertarea părinţilor. Chiar dacă pentru Svetlana iertarea a avut loc post-mortem.

Astfel, suntem invitaţi să ascultăm povestea acestei vieţi ciudate, bulversante şi pe alocuri tragică, trăită în mecanismele terorii staliniste, în inima imperiului condus de "tătuc". La final, odată ce radioul anunţă moartea dictatorului, spectatorul este nevoit să pună totul cap la cap şi să reconstituie pe cât posibil adevărul istoric într-o manieră diferită, obiectivă.

Ceea ce mi s-a părut inovator a fost felul în care s-a folosit aparatul de filmat, făcând posibilă analiza în detaliu a unui obiect, a unui gest, a unei mişcări, a unei priviri, creând totodată un flux de energie şi tensiune cu spectatorul. Astfel, acesta nu mai poate rămâne într-o postură pasivă, nu (mai) poate pur şi simplu urmări povestea relaxat, căci această tehnică de filmare necesită şi implicarea sa.

Totodată, aparatul de filmat reuşeşte şi să creeze punţi de comunicare pornind de la un text în care nu există dialog. Acest monolog al Svetlanei, fiica lui Stalin (a cărei voce este redată de patru actori - Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu şi Răzvan Rotaru) este completat de gros-planurile care îi surprind, pe rând, ochii plini de lacrimi şi figura înspăimântată. Astfel, cele patru voci diferite reflectă stări diferite ale aceluiaşi personaj prins într-o lume de coşmar, înconjurat numai de moarte şi distrugere.

Primul lucru la care m-am gândit după vizionarea spectacolului Aici Moscova a fost faptul că, deşi se intitulează "experienţă teatral-cinematică", eu l-aş numi, mai degrabă, un spectacol-poezie. O poezie a corpurilor şi a cuvintelor. Sau un text îmbinat cu mişcări poetice. Pentru că fiecare element al spectacolului - fie că este vorba de text, teatru fizic sau mijloace multimedia - vine în completarea celorlalte, creând un tot unitar care reuşeşte să spună publicului una dintre cele mai emoţionante istorisiri despre relaţia tată-fiică dintre cel mai mare dictator - tiran - călău al omenirii şi fiica sa Svetlana - unica persoană pe care a iubit-o cu adevărat.
De: Iulia Pospelova Regia: Catinca Drăgănescu Cu: Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu, Răzvan Rotaru

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus