Spectacolul folosește elemente din biografia lui Béla Bartók și Zoltán Kodály pentru a construi o ficțiune menită să esențializeze destinul artistului de geniu, neînțeles de contemporani săi și să readucă în prim plan întrebări și paradoxuri universal valabile.
Tinerii barbari sunt Barbarul B, care va deveni Béla Bartók și Barbarul K, care va deveni Zoltán Kodály pe parcursul evenimentelor. De la bun început convenția teatrală se distanțează de realism și de orice asemănare cu adevărul, având un singur personaj principal, deși titlul ne spune contrariul. Barbarul B ne este prezentat din prima scenă, care se petrece când acesta avea vârsta de 3 ani, ca un personaj cu o constituție fizică fragilă (aspectul fizic de bătrân costeliv, cu părul alb și ochelari, va fi același de la 3 ani până când moare), care e considerat de familie mut, dar care trăiește în simbioză cu pianul său (mâinile barbarului B, prinse în sacoul oversize pe lângă corp, sunt înlocuite de mâinile actriței-pian, care intră în mânecile sacoului prin niște tăieturi în dreptul cotului). Muzica la care este expus în copilărie, adolescență și în timpul studiilor este una cosmopolită (admirabil simbolizată de un personaj comic care, îmbrăcat într-un costum care amintește de filmul The Godfather / Nașul, îl joacă pe Eminem). Ritmurile foarte contemporane de hip-hop, alternează cu arii de muzică clasică aparținând compozitorilor considerați de istoricii de artă ca având o influență asupra lui Bartók, majoritatea vienezi. Este motivul pentru care acesta, la doar 20 de ani, își pune întrebarea care îi va determina viața și opera - Există muzică maghiară? Alături de colegul și ulterior prietenul de o viață Zoltan Kodaly, pleacă în căutarea acestei muzici. O caută în mediul urban intelectual și nu o găsește. Așa ca se scufundă mai în adâncuri (cu mască de snorkeling și labe) și anume în mediul rural (țăranii sunt simbolizați de un snop uriaș de paie pe care îl poartă pe umăr). Aici vor fi antrenați într-o lume ciudată prin paradoxurile ei, generoasă și hoață, iubitoare și infidelă, incultă și deținătoare a acestui bun fără valoare estimată care este folclorul muzical transmis pe cale orală de la o generație la alta. Înarmați cu un fonograf și cu urechea absolută a lui Bartók, acești doi mari muzicieni, culeg peste 10.000 de melodii pe care le pun pe note. Invitați de Academia Maghiară să își prezinte cercetarea, ei devin vizibili pentru politicieni, care vor dori să le folosească opera în mod populist și naționalist. Refuzul lor de a declara muzica maghiară ca superioară muzicii aparținând altor culturi îi va transforma în inculpați acuzați de înaltă trădare. Recunoașterea va veni din turneele externe. Urmează cele două războaie mondiale, dezmembrarea Ungariei, exilul, reabilitarea și moartea.
Construcția poveștii este făcută din scene reprezentative pentru biografia lui Bartók, scene care se succed cu rapiditate, construite în stiluri diferite de teatralitate și cu ritmuri diferite. Opt actori și patru dansatori, cărora li se alătură adesea pe scenă și membri ai ansamblului Tókos (trei viori, un țambal și un contrabas amplasați între scena supraînălțată și primul rând de scaune) creează tabloul unei lumi haotice, lumea sfârșitului de secol XIX - început de secol XX, extrem de asemănătoare cu lumea noastră.
Fiecare scenă adaugă o temă secundară care completează imaginea complexă a acestei lumi. Prietenia, iubirea, moartea, sexualitatea, violența, războiul, toleranța, variatele tipuri de conflicte cu autoritatea, contrastul dintre mentalitățile diferitelor categorii sociale, nedreptatea vieții, sensul vieții sunt abordate din punctele de vedere foarte diferite ale personajelor aparținând diverselor categorii sociale.
Scenografia (Csaba Csiki) este pe cât de simplă, pe atât de funcțională. O cameră cu tavan și două uși masive, ușor degradate, care se deschid spre o cameră care, în funcție de scene (cu ajutorul luminilor sau al sunetelor ce pătrund prin ușile deschise) își schimbă funcția - devine marea pe care cei doi muzicieni o văd pentru prima dată în turneul de la Lisabona, sau birtul în care țăranii, cei care le vor dărui materia primă pentru creația artistică, râd de naivitatea cu care cei doi artiști se lasă furați de toate bunurile pe care le au cu ei. Două scânduri de lemn cu care blochează ușile și multe cartoane de ouă (folosite pentru antifonarea spațiului până acum câteva decenii) sunt folosite pentru a sugera nevoia barbarilor de a se izola de convenția socială a momentului, de autoritățile manipulatoare, superficiale, inculte și mereu interesate de propriile nevoi propagandistice.
Costumele (Zsuzsanna Cs. Kiss) susțin admirabil conceptul regizoral de unitate în diversitate a lumii. Sunt comice (o babă scundă într-un costum popular stilizat, ușor pompos și arabul care apare în diferite situații cu șalvari și un turban supradimensionat) sau au funcția de subliniere a caracterului personajului (fata frumoasă), a profesiei (halatul de medic) sau a statutului social. Schimbarea accesoriilor e folosită pentru a localiza geografic desfășurarea evenimentelor, în timpul turneelor (pălării, ochelari de soare, haine de blană).
Actorii din distribuția spectacolului reușesc să se mențină constant la înălțimea pe care construcția neunitară a spectacolului le-o impune. În afara celor care îi joacă pe Béla Bartók (Éva Imre) și pe Zoltán Kodály (Ervin Szűcs), toți ceilalți joacă roluri multiple sau roluri colective prin personificarea unor instituții (guvern, justiție, poșta maghiară). Jocul lor, de o naturalețe și o energie absolut extraordinare, este cheia succesului acestui spectacol neobișnuit. Discuția de după spectacol, în cadrul Festivalului Interferențe 2022, a fost pentru mine lămuritoare. Din poveștile actorilor despre procesul de creație a reieșit că au avut libertate totală în construirea personajelor, scenele conturându-se de la sine, ca un performance. Éva Imre interpretează personajul principal, personaj care cel mai adesea nu vorbește, iar când vorbește cel mai adesea vocea îi este interpretată de Balázs Bodolai. Ea nu pronunță decât propozițiile esențiale - afirmă că doar atunci când a înțeles că muzica este limbajul primordial al ființelor umane a înțeles umanitatea ca un tot unitar și că iubește umanitatea, dar urăște oamenii. Mai are un dialog cu prietenul său de o viață despre ce rost a avut toată viața lor investită într-o muncă care aparent nu a reușit să aibă niciun impact. Personajul ei, Bartók, prezent permanent în scenă, e construit de relațiile cu celelalte personaje și transmite conflictul între corpul fragil, frica de lumea exterioară și spiritul vulcanic, creativ, dispus să înfrunte fără regret orice greutate pentru a-și împlini menirea. Trecerile de la o prezență aparent abulică la momente de dans pasionat pe muzica ce izvorăște din mintea lui și înapoi la persoana introvertită absolut incapabilă de compromisuri, conturează un personaj a cărui complexitate devine ușor accesibilă spectatorului.
Și pentru că Bartók, ca persoană istorică dar și ca personaj ficțional, și-a dedicat viața căutării identității naționale prin recurs la folclor și la tradiții, în spectacolul lui Attila Vidnyánszky Jr. dansurile individuale sau ale unui grup de personaje cuprind elemente de dansuri populare maghiare reinterpretate într-o coregrafie (István Berecz) care se integrează în teatralitatea fiecărei scene. Muzica spectacolului (Dávid Mester) este o compilație din cele mai diferite genuri muzicale - muzică clasică, muzică comercială contemporană, muzică populară. Muzica populară maghiară veche, interpretată live de ansamblul Tókos (Csongor Attila Tókos - vioară, Albert Vajas - vioară, Gyula Bálint Szép - vioară & violă, Kristóf Szakács - contrabas, Zsombor Bálint - țambal), aduce un plus de energie spectacolului, oferindu-i regizorului și oportunitatea asumării unei identificări ideologice cu Béla Bartók, și anume afirmarea unor interferențe culturale puternice între folclorul maghiar și folclorul românesc, a unei compatibilități spirituale între români și maghiari, între care conflictele nu apar decât ca urmare a manipulărilor politice.
Un spectacol viu, plin de energie, care îți rămâne în minte și în suflet cu întrebările lui existențiale cărora numai muzica izvorâtă din adâncurile ființei noastre le dă răspunsuri. Barbarii lui Attila Vidnyánszky Jr. sunt cei ce înfruntă convenția lumii și refuză compromisul formelor osificate ale societății. Tineri nu se referă la vârsta cronologică, ci la o stare de spirit - barbarul B, e fizic bătrân din copilărie, dar spiritul îi rămâne tânăr până la moarte. Spectacolul devine un statement artistic al tânărului regizor, o promisiune pe care și-o face și ne-o face, aceea de a-și păstra credința în puterea artei de a crea punți de legătură între oamenii din ce în ce mai însingurați, de a rupe bariere. Eu una îi urez succes Barbarului V.
Ifjú barbárok / Tinerii barbari - o coproducție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj și a Teatrului Cetate din Gyula
Inspirat din viața lui Bartók Béla și cea a lui Kodaly Zoltan, pe baza unui text de Miklos Vecsei H. și a improvizațiilor echipei de creație
Regia Attila Vidnyánszky Jr
Distribuție: Barbarul B - Éva Imre, Barbarul K - Ervin Szűcs, Fata - Zsuzsa Tőtszegi, Vocea - Balázs Bodolai / Balázs Béla, Benny Goodman, Ady Endre, Eminem, femei și bărbați, gândaci, deci toți ceilalți - Lóránd Váta, Csilla Albert, Zsuzsa Tőtszegi, Zsolt Gedő, Loránd Farkas / Tinerii dansatori - Katalin-Bíborka András, Ágnes Lakatos, Nimród-Károly Kacsó, Hunor Vincze-Pistuka / Ansamblul Tókos - Csongor Attila Tókos, Albert Vajas, Gyula Bálint Szép, Kristóf Szakács, Zsombor Bálint
Decorul - Csaba Csiki / Costumele - Zsuzsanna Cs. Kiss / Muzica - Dávid Mester / Coregrafia - István Berecz
Asistent de regie - Emőke Veres / Regia tehnică - Enikő Albert.