Zona aridă a regiunii Tamil Nadu joacă un rol principal în filmul de debut al regizorului indian P.S. Vinothraj, Koozhangal / Pebbles / Pietricele, care a avut premierea în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Rotterdam, câştigând premiul cel mare. Cu o atenţie deosebită la detalii şi mediul înconjurător, Pebbles se concentrează pe povestea unui tată alcoolic, care porneşte împreună cu fiul său în căutarea soţiei fugite de acasă. Totuşi, nu se limitează doar la acest fir narativ. Camera expune de-a lungul celor 75 de minute personaje aparent irelevante pentru plotul central, dar care împreună formează un frumos mozaic al unei lumi secătuite, atât la propriu, cât şi la figurat.
Lungmetrajul se deschide cu un cadru lung al unui cuib de păsări suspendat periculos de creanga subţire a unui copac, asemeni căminului lor, unde pacea, liniştea şi supravieţuirea atârnă de un fir de aţă. Ganapathy (Karuththadaiyaan, aflat la primul lui rol de film) este tatăl abuziv ce îşi forţează copilul, Velu, să plece de la şcoală într-o călătorie de 13 kilometri, distanţa dintre satul lor, Arittapatti, şi cel al socrilor, pentru a-şi convinge mama să se întoarcă la ei. Băiatul (Chellapandi, şi el debutant) este impasibil la agresivitatea şi ura tatălui, reprezentativă pentru întreaga populaţie masculină din comunitate. El preferă să rămână tăcut şi să nu reacţioneze la provocările lansate, mulţumindu-se să observe lucrurile din jurul său şi gândindu-se constant la sora lui mai mică, pe care îşi doreşte cu orice preţ să o vadă fericită. Totuşi, există mici momente de sfidare. Velu refuză să răspundă la ultimatumul tatălui, rupe biletele de autobuz de întoarcere şi nu ezită să se folosească de soarele dogoritor în apărarea sa atunci când găseşte un ciob de sticlă strălucitor.
Este evidenţiată încă din primele minute contradicţia dintre bărbaţii din Tamal Nadu, furioşi pe condiţiile vitrege în care trăiesc şi pe lume în general, şi femeile tăcute, care îşi văd de treabă resemnate. Ganapathy, în drum spre şcoala fiului său, trece cu o privire întunecată pe lângă o femeie liniştită care cară apă într-un bol mare de plastic. La fel, în autobuz, scandalul provocat de tată din cauza unei ţigări trezeşte o fetiţă dintr-un somn adânc, dar mama nu rosteşte nicio vorbă. Coboară din autobuz în arşiţa demoralizantă şi traversează ţinutul torid cu copilul în braţe (de altfel, un plan general superb care îţi rămâne în minte). Alte elemente din această scenă-colaj, precum bara de susţinere deşurubată, femeia care trebuie să plătească bilet pentru recipientele cu apă şi Velu umflând un balon şi scoţându-l în bătaia vântului, accentuează minuţiozitatea cu care Vinothraj lucrează în construcţia peisajului social şi prezintă o lume stăpânită de culori calde şi şterse.
Momentele drumului pe jos se desfăşoară domol, regizorul lasă timpul să curgă de la sine şi oferă spectatorului spaţiul necesar pentru meditaţie. În contrast, scenele de dialog sunt atât de dinamice încât e greu să ţii pasul cu subtitrările, creând un echilibru care mi se pare mai mult decât necesar. Poate cel mai energic cadru, şi mai impresionant din punct de vedere tehnic, este cel de nouă minute, în care Velu este trimis să vorbească cu familia mamei lui. Camera îl urmăreşte plecând de lângă tatăl său, care rămâne în colţul străzii, apoi se întoarce, escortând două fete care bârfesc pe seama situaţiei, pentru a porni din nou în direcţia opusă odată ce Ganapathy îşi pierde răbdarea. Întreaga coregrafie este realizată cu o naturaleţe sublimă de către echipa de filmare şi se îmbină atât de armonios cu restul filmului încât te face să te întrebi dacă a mai existat vreo tăietură de montaj până atunci.
Velu se află şi el într-o antiteză cu figura paternă. Tot ceea ce îl irită pe Ganapathy, îl bucură pe fiul său. Şi fiecare moment efemer de bucurie, ca acela în care priveşte cu admiraţie avionul de deasupra lui sau când scrijeleşte cu o piatră numele membrilor familiei sale, pare să îl coste o răbufnire violentă din partea tatălui. Cu toate acestea, el nu renunţă. Deşi conflictul dintre Ganapathy şi soţia sa rămâne nerezolvat, călătoria îi aduce ceva băiatului. Pe lângă o nouă pietricică adăugată în colecţia lui, în locul jucăriei verzi pe care voia să i-o dea cadou surioarei sale, Velu aduce un câine adevărat, care îi urmăreşte până acasă. Fericirea fetiţei este inimaginabilă şi astfel e conturată probabil cea mai veselă şi emoţionantă scenă din film.
Cu toate acestea, esenţa lui Pebbles rămâne apa, sau mai degrabă lipsa ei. Ea apare ca un motiv recurent de la început şi până la final. Când Ganapathy ajunge acasă după lunga şi istovitoarea excursie, cu aceeaşi atitudine de totul-mi-se-cuvine se repede la bolul cu apă şi bea din el cu atât nesaţ încât nici nu îl mai interesează că jumătate curge pe lângă. Între timp, la singura groapă cu apă potabilă, femeile stau neclintite ore în şir la rând pentru a strânge lichidul atât de necesar traiului. Muzica de la credite (de altfel un element foarte puţin folosit în întregul film) este înlocuită de aceeaşi cadenţă a apei care loveşte fundul recipientului. Vinothraj trage acest cadru atât de lung intenţionat, cu riscul de a ne plictisi, pentru a face un statement: timpul nostru nu e mai important decât timpul lor. Iar timpul lor pierdut înseamnă supravieţuire.