A urmat adevărata zguduitură de confirmare, semn că generaţia spărsese geamuri, dogme, stiluri şi cerinţe: prozele lui Agârbiceanu, reunite în dublul diptic Nunta de piatră şi Duhul aurului. Da, reflexul memoriei aduce imediat în faţă binomul Piţa-Veroiu, dar cei din lumea cinema-ului ştiu că niciunul dintre cele patru scurtmetraje nu ar fi arătat aşa în absenţa lui Demi...
Cu spiritul lui ardent, cu privirea pătrunzător-şugubeaţă, luându-şi cu nonşalanţă barba la purtare spre iritarea tovarăşilor în costum care veneau la vizionări, Demi a fost mai mult decât operatorul de imagine: sfătuitor înţelept, cârcotaş cu har, combatant cu mult curaj şi o logică imbatabilă, energic şi glumeţ - dar, peste toate, lucid. Mereu neostenit a căuta, a descoperi şi a transfigura în poezia alb-negrului universul acela năucitor al Fefeleagăi, cu suişuri pietroase şi neprietenoase, într-un peisaj sterp, călcat de copitele calului Bator şi ferecat sub obloanele negre, opace ale caselor săseşti părăsite, peste râpele unde mireasa fuge de la propria-i nuntă sau în grotele mustind a aur visat cu patimă... Din fericire, nu a avut nimeni curajul tâmpit să coloreze pe computer aceste bijuterii, doar pentru a le face pasabile prin televizor.
Deschis, vorbăreţ, de o seninătate luminată din interior graţie curajului de a scruta realitatea până în cele mai mici şi neaşteptate unghere, dar de necombătut când avea dreptate, Josef Demian umplea spaţiul şi enerva culturnicii vremii cu farmecul şi spiritul său inegalabile.
Trecerea la regie? Ceva firesc; nici nu se putea altfel. I-a dat sfaturi şi a ucenicit, de nevoie, pe lângă abilul Blaier, în oportunistul Urgia, câştigându-şi dreptul birocratic de a regizori după puterile şi talentul său - ambele, ieşite din comun.
Când a spart găoacea oului, apariţia lui a produs o senzaţie care nu s-a oprit... până la Cannes. Acolo unde O lacrimă de fată a produs nu doar o bună impresie, ci o adevărată revelaţie în secţiunea de perspectivă Un Certain Regard. Stilul frust, sinceritatea abordării, balansul autentic printre dubii, umanitatea unor personaje prinse la mijlocul unei crime, povestea mustind de viaţă şi de moarte. Pe canavaua unui caz real, cules de scenaristul P. Sălcudeanu din dosarele Miliţiei, Demian aduce pe ecran un sat ardelenesc cum nu mai izbutise să-l arate nimeni până atunci: molcom, dar cu adâncimi omeneşti în care se puteau prăbuşi, de-a valma, ticăloşie şi rutină, reverie şi birocraţie stupidă, idealism, puritate, deşertăciune. Canoanele policier-ului cu miliţieni, preşedinţi de CAP sau de Sfat Popular este pus pe un calapod încă nemaiîntîlnit în filmul românesc, în care reflexele Reconstituirii se îngemănează cu farmecul omului mărunt, scos la iveală de spaţiul cultural central european cu mai bine de un deceniu înainte. Un non-erou, alcătuit din fărâmele reunite ale personajului colectiv, fascinant prin fereala, prin spaima de a atinge măcar adevărul pe care îl cunoaşte... dar ştie că abia acesta i-ar putea aduce noi îndoieli, complicaţii, poate chiar nenorociri. Filmul are un dramatism ingenios şi bine temperat. Degajă căldură şi umor, nu se grăbeşte deloc, nu arată, nu acuză ci sugerează şi, până la urmă - mai cu teamă, mai cu jenă sau chiar o târ' de ţâfnă -scoate la iveală. No!...
Firesc, a urmat un alt scenariu - cu nimic mai răsărit decât primul, dar de la care producătorul Corneliu Leu spera să fie dres de regizor, astfel încât prietenul său Fănuş Neagu (susţinut de Vintilă Ornaru, un fel de Nicolae Paul Mihail al lui Eugen Barbu) să-şi primească tainul financiar.
Ghinion: o cabală, condusă de un politruc de la Scînteia Tineretului, l-a eliminat pe Leu de la Casa de Filme. Ei, şi...? Demi s-a apucat de treabă, încropind dintr-un material epic prea puţin ofertant o minunăţie de film, mutat de data asta printre "Miticii din sud" - parohia lui Fănuş. Pe o structură destul de ameţită, regizorul a dat drumul la umor, aducând pe ecran o lume care, dincolo de păcatele ancestrale, păstra suficiente rezerve de candoare şi ghiduşie. Cum să le asortezi cu satul românesc, victorios colectivizat? Metaforele, oricum le-ai fi răsucit (vorba bancului), tot aceeaşi realitate - deloc de paradă - arătau. Pământul strămoşesc nu mai mustea a Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ci a cernoziom deşertificat de CAP. Noroaiele nu aveau nimic festiv sau glorios. Paragina - nimic triumfător. Doar oamenii locului (cei re-creaţi de Demi) se mişcau acolo fermecător de firesc, purtându-şi păcatele şi plângându-şi ofurile, amestecuri de inocenţă şi şmecherie, de disperare năucă şi curaj mic... cât să scuipe cu năduf peste panoul de oroare al revoluţiei agrare. O făceau, însă, cu un nesaţabil strunit, nici ei încrezători în steaua lor sau a Republicii Socialiste Romania. Eroismul des cântat la difuzor se răsucea şi ajungea un erotism pe apucatelea, dorurile se îngemănău cu durerile şi cu o măruntă opinteală, chipurile plină de ambâţ. O lume mică... mică de tot, dar de o unicitate adorabilă. Ceva, oarecum în maniera Jiri Menzel (descusută cu răbdare şi savoare de regizor) peste care sunt gata să se prăvale, mai târziu, stenahoriile spumoase ale lui Kusturica. Ene Lelea, preşedintele de colhoz dâmboviţean, părăsit de mireasă pentru un ingenuu şi ridicol puşcăriaş cu goarnă, se scarpină sub pălărie, vede că nu i se chiar rupe (pălăria) şi o ţine tot înainte, că doar.... na, n-o fi asta singura nevastă din lume care s-a dus cu altul. Demi o filmase doar, împreună cu Veroiu, şi pe aceea a lui Agârbiceanu, ştia cum devine rostul. Iar mutarea daravelei în sudul bărăgănos aducea acel pitoresc mai "mo'le, domnule" - aşa, cum e când nu mai ai pălincă, dar treci la şpriţ.
Putea el, filmul ăsta, să aibă o mie de calităţi. Cenzura s-a pus pe hăcuit, până l-a desfigurat cu totul. Atâtea noduri în papură i-au inventat politrucii, dar praf tot n-au reuşit să-l facă. Şi atunci... simplu: l-au interzis. Cum era să pună degetele lor boante, dar cu unghiuţă la cel mic, pe replica aia care-i urzica cel mai tare: "Preşedintele nostru (se caracteriza hâtru-autocritic Ene Lelea în persoană, întrebat de un tovarăş venit de la judeţ ca să se informeze) este TIRAN şi PROST". Eeee..... foarfeca şi lacătul au fost cele mai la îndemână instrumente pentru Baloane de curcubeu. Bine că n-au apărut şi ceva cătuşe.
Curând, Demi avea să-şi ia lumea în cap, neoprindu-se până în Australia. De acolo vine, acum, să-şi primească la TIFF 2021 trofeul binemeritat pentru întreaga activitate.