Mamă şi fiică, comunism şi capitalism - Dorogie tovarishchi / Dear comrades! (Andrei Koncealovski) & Ane / Ane Is Missing (David Pérez Sañudo) la TIFF, 2021

Dorogie tovarishchi / Dear comrades!, în regia marelui rus Andrei Koncealovski (84 de ani), premiul special al juriului la Veneţia 2020 şi premiul pentru regie la Chicago 2020. Ane / Ane Is Missing, primul lungmetraj din cariera bascului David Pérez Sañudo (34 de ani), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Patricia López Arnaiz), cea mai bună tânără actriţă (Jone Laspiur) şi cel mai bun scenariu adaptat (David Pérez Sañudo şi Marina Parés) la Goya 2021.

Novocherkassk, oraş aproape de extremitatea vestică a fostei URSS. Mai-iunie, 1962. Grevă şi manifestaţii paşnice ale muncitorilor de la fabrica locală de locomotive cauzate de creşterea preţurilor şi reducerea raţiilor din URSS-ul condus de Nikita Hruşciov. Intervenţie în forţă a KGB şi armatei, 26 de decese recunoscute oficial (la mulţi ani după derularea evenimentelor), spre 80-90 evocate în relatări independente.


Oraş basc, în prezent. Guvernul central spaniol porneşte şantierul unui linii de cale ferată de mare viteză care să conecteze regiunea bască de restul Spaniei. Majoritatea comunităţii locale se opune proiectului. Madridul ignoră starea de spirit a oamenilor. Parte din tinerii basci organizează acţiuni de sabotaj îndreptate împotriva companiei care implementează proiectul.

Lyuda (interpretată de Julia Vysotskaya, importantă actriţă de teatru şi film, soţia lui Koncealovski) lucrează la Comitetul Orăşenesc al Partidului Comunist al URSS şi crede în justeţea măsurilor economice dictate de la centru. Fiica ei adolescentă, Svetka (Yuliya Burova), se alătură protestelor de stradă şi are certuri dese cu mama ei.

Lide (Patricia López Arnaiz) lucrează, ca agent de securitate, pentru compania care construieşte trenul şi crede că investiţia va aduce locuri de muncă şi va fi benefică pentru comunitate. Fiica ei adolescentă, Ane (Jone Laspiur), se alătură acţiunilor de sabotaj şi are certuri dese cu mama ei.


Svetka şi Lide dispar. Prima, în urma intervenţiei brutale a forţelor de ordine (parte din derularea evenimentelor din cadrul revoluţiei române din 1989 devine evidentă privind organizarea şi punerea în aplicare a masacrului Novocherkassk din 1962; asemănările sunt izbitoare, pare că KGB, Securitatea şi cele două armate au acţionat după un unic manual). A doua, din motive ce se dezvăluie treptat şi au legătură atât cu viaţa ei personală, cât şi cu protejarea unuia din liderii mişcării subversive.

Atât Lyuda, cât şi Lide sunt mame singure. Ambele muncesc din greu, încercând să se achite de numeroasele sarcini zilnice pe care le au de îndeplinit. Ambele îşi cresc fetele pe bază de încredere, oferindu-le libertate de mişcare şi de gândire. Mamă-fiică ajung în conflict deschis. Nimeni nu menajează pe nimeni în discuţiile directe. Se aruncă vorbe grele în spatele cărora e greu de spus precis ce sentimente se ascund.

Dispariţia adolescentelor potenţează crizele interioare latente ale celor două mame. În ce fel de societate trăiesc / cred? Care sunt valorile morale pe care se cuvine să le transmită fiicelor lor? Ce finalitate, ce sens au orele, zilele, anii de muncă din trecut şi din prezent? Ce va aduce viitorul?

Faptele se derulează cu repeziciune. Raţiunea şi simţirea se succed la originea acţiunilor desfăşurate de personaje. Deşi nelipsite de o galerie de personaje secundare memorabile, cele două filme se concentrează, în esenţă, pe cele două mame, pe cele două fiice şi pe relaţia celor patru personaje cu istoria recentă şi conjunctura social-politică prezentă.

Sunt 50 de ani diferenţă de vârstă între Koncealovski şi Sañudo. Sunt peste 50 de ani distanţă între prezentul celor două filme. Sunt peste 4.000 de kilometri între Novocherkassk şi Bilbao. Care e diferenţa între comunism şi capitalism pentru o mamă care munceşte din greu şi crede în binele comun predicat de ideologia oficială şi o fiică educată să gândească şi să se exprime liber, care chestionează, prin vorbe şi fapte, soluţiile oferite de establishment-ul oficial?

Nu e vorba aici de compararea celor două regimuri politice. Diferenţele în ce priveşte magnitudinea reprimării opoziţiei sunt majore şi decisive. Într-o secvenţă antologică, autorităţile sovietice toarnă asfalt proaspăt peste sângele ce refuză să se lase spălat (minunata camera albă-negru a lui Andrey Naydenov prinde într-un cadru subtil antiteza între asfaltul cel nou şi perfect plat şi asfaltul cel vechi, neatins de sângele protestatarilor, care rămâne cum era: plin de gropi şi denivelări). Pe şantierul feroviar basc, singura victimă e unul dintre agenţii de pază, grav rănit într-o explozie produsă de contestatari.

E vorba de calitatea vieţii cotidiene pentru oamenii simpli, e vorba de înşelarea aşteptărilor, e vorba de potenţarea conflictului între generaţii din cauza unor condiţii de viaţă, de muncă şi de speranţă a căror precaritate ajunge să unească două epoci, două culturi şi două sisteme de organizare a societăţii aparent de ne-comparat.

"Am fost pe front, am văzut ororile războiului, am născut-o pe Svetka în 1944, în ce altceva să cred dacă nu în comunism?", spune plângând Lyuda, în maşina agentului KGB (Oleg Nikolaevich Loginov) care o ajută să îşi caute fiica pe care o crede moartă. Disperarea lui Lide e când vehementă, când mută. De pe masa pe care îşi ia cina frugală dispar, între debutul şi finalul filmului, farfuria şi sandwich-ul pregătite pentru fiică. Apoi, însă, cineva sună la sonerie şi mama fuge spre uşă plină de speranţă.

Primul weekend TIFF.20 (2021) a aşezat în program aceste două filme şi a prilejuit această comparaţie scrisă. Un exerciţiu pe hârtia electronică, nimic mai mult. Istoria ne obligă, însă, să facem periodic această analiză. Pentru a înţelege cum au fost posibile ororile trecutului, pentru a descifra nedreptăţile prezentului, pentru a evita repetarea / perpetuarea în viitor a răului.