Competiţie TIFF, 2021 (II) - A Nuvem Rosa / The Pink Cloud / Norul roz

Mai ştiţi cum începe orice film Star Wars, cu "a long time ago, in a galaxy far, far away"? Ei bine, acţiunea din primul lungmetraj al regizoarei Iuli Gerbase nu se desfăşoară chiar aşa long ago şi nici in a galaxy far, far away. De fapt, s-ar putea să găsiţi povestea tulburător de familiară. Tocmai de aceea, cineasta a ales să pună un disclaimer în deschiderea filmului: povestea a fost scrisă în 2017 şi filmată în 2019, înainte ca societatea contemporană să sufere un lockdown mondial. Deci, în caz că vă întrebaţi: nu, norul roz nu e coronavirusul. Deşi să vezi personajele în carantină cu două sticle de bere Corona în mână pare aproape premonitoriu, totul este o pură coincidenţă. Cu toate acestea, asta nu i-a oprit pe prietenii regizoarei să o roage să facă un film despre sfârşitul pandemiei, al foametei şi al războaielor. Un film prevestitor al păcii globale nu e o idee aşa de rea, până la urmă.

Lăsând gluma deoparte, A Nuvem Rosa / The Pink Cloud prezintă exact contextul unei izolări generale, cauzată de un nor de o frumuseţe mortală şi o culoare atent aleasă, care omoară în doar zece secunde de la contact. Cu acest film, expresia "viaţa nu e mereu roz" capătă total alte conotaţii. Norul ucigaş setează cromatica predominantă, viaţa devine "mereu roz", însă acest lucru nu e deloc unul pozitiv. Cel puţin nu pentru Giovanna, interpretată într-o complexitate desăvârşită de Renata de Lélis, care nu reuşeşte nicicum să se împrietenească cu otrăvitorul gaz ce a luat cu asalt toată planeta. Blândul şi amabilul Yago, care beneficiază de interpretarea calculată a lui Eduardo Mendonça, devine noul ei coleg de apartament şi încearcă să înlesnească relaţia dintre protagonistă şi vinovatul de tragedie: "Trebuie să accepţi norul în viaţa ta". Însă Giovanna îl consideră o tortură, fără să observe că situaţia în care se află ea este infinit mai bună decât a altora: cataclismul a prins-o la ea acasă, un spaţiu vast, întins pe două etaje, cu un bărbat cumsecade - pe care abia îl cunoscuse cu o seară înainte. Spre deosebire de celelalte personaje, ea pare să se afle în cea mai fericită situaţie: sora ei mai mică rămâne la o petrecere cu alte fete de vârsta ei şi cu tatăl sărbătoritei (care, cu trecerea anilor, începe să le lase gravide, consimţit, bineînţeles), prietena ei educatoare este surprinsă complet singură, iar tatăl lui Yago suferă de demenţă şi ajunge să nu-şi mai ia medicamentele pentru că nu e nimeni care să aibă grijă de el. Cu toate acestea, ea e cea mai nefericită.


Iuli Gerbase nu se concentrează pe motivul apariţiei cataclismului şi nu dă un răspuns la întrebările pe care ni le punem atât noi, cât şi personajele: cum de nimeni nu ştie, după atâţia ani, ce e gazul ăsta şi de ce omoară oameni? De ce nu a inventat nimeni un costum special care să te protejeze? Cum se descurcă oamenii din supermarketuri? În schimb, cineasta se preocupă de reacţiile fiecărui personaj la evenimentul care a schimbat o lume întreagă, iar protagoniştii sunt în contrapunct. În timp ce Yago se resemnează şi este recunoscător pentru ce are, Giovanna ajunge încetul cu încetul să nu mai găsească nicio bucurie în viaţa ei şi se refugiază într-o lume virtuală care compensează pierderea suferită, fiindu-i frică să trăiască fără iluzii (asemeni Marthei din Cui i-e frică de Virginia Woolf). Dacă mă gândesc mai bine, A Nuvem Rosa / The Pink Cloud pare să fie versiunea braziliană a filmului românesc Şi atunci, ce e libertatea?. Esenţa lor e identică: definiţia libertăţii variază de la individ la individ, nu poţi fi liber dacă nu îţi dai voie.

Pe de altă parte, măiestria cu care manipulează Iuli Gerbase timpul este de o fineţe absolută. Pe când la filmul anterior ni se spune că au trecut cinci ani de izolare, aici ştim doar o dată cu certitudine: atunci când se sărbătoreşte la televizor aniversarea de un an de la apariţia norului. Apoi suntem lăsaţi să deducem din schimbarea de înfăţişare a personajelor (în special a Giovannei, care îşi modifică culoarea şi lungimea părului de trei ori). Noroc cu copilul acela născut în carantină, că mai putem estima cum curge timpul în funcţie de vârsta lui. Altfel, ar fi o ceaţă totală. Dar exactitatea timpului nu e importantă. E imposibil să nu ne regăsim în acest frumos comentariu artistic despre libertate, adaptare şi puterea omului de a se obişnui să trăiască în orice condiţii, însă o constantă domină atât situaţia actuală, cât şi pe cea a filmului: nesiguranţa. Anii trec încetul cu încetul şi personajele se întreabă în tandem cu noi: oare cât va mai dura?