Un basm modern - Petite maman la TIFF, 2021

Petite maman, în regia lui Celine Sciamma, debutează ca un film clasic de familie, aparent ușor de văzut, plăcut cromatic, dinamic și foarte drăgălaș, dar care are un substrat mult mai adânc și transcede o experiență normală a unei familii care. în urma pierderii bunicii, vine să facă ordine în casa acesteia, situată la liziera unei păduri. Viața lui Nelly, fetița familiei, e una liniară, dar ea dă dovadă de o maturitate atipică vârstei sale, este mereu tăcută, dar lucidă. Sefoara - singurul moment în care mama ei vine să petreacă puțin timp cu ea - pune toate întrebările posibile și, întrebată de ce face asta, răspunde - cinic - că e singura dată când are ocazia să discute cu mama ei, în rest doar o așteaptă. Nelly simte și spune despre mama ei că este mereu tristă.

Într-o zi, după ce mama sa pleacă pe neașteptate, Nelly se joacă în mijlocul pădurii și întâlnește o fată care îi seamănă leit, dar care are același nume ca mama sa. Totul devine și mai ciudat însă în momentul în care - invitată fiind la aceasta acasă - observă că totul arată exact la fel ca în propria casă, de la obiectele din bucătărie și baie, la ceea ce se află în camera bunicii sale. Cele fetițe își fac vizite reciproce și par că știu exact unde se găsesc toate lucrurile, indiferent în care dintre cele două case se află.


De la simpla joacă împreună, lucrurile iau o tentă mult mai serioasă, Nelly ajunge să îi încredințeze secretul ei noii sale prietene, iar aceasta nu pare deloc surprinsă.
 
 Această coexistență a două universuri paralele e scenariul pe care foarte multă lume îl dorește măcar o dată în viață, dar mi se pare inedit (și extrem de curajos să fie inserat în povestea unui film). Ideea este - cu siguranță - una de aplaudat, dar există anumite elemente care sunt susceptibile a naște foarte multe confuzii - de exemplu posibila conotație simbolică a piramidei din mijlocul apei care este traversată de copii în bărcuța lor cu vâsle. Filmul abordează o nouă față a experienței inițiatice, mai exact una inversă, în care răspunsurile la întrebările trecutului își găsesc rezolvarea în prezent.

Dincolo de tot felul de teorii abstracte despre călătoria în timp, despre suprapunerea universurilor paralele, în scenariul filmului întâlnirea neconvențională dintre personaje ar trebui să schimbe radical felul în care se desfășoară toate lucrurile. În film însă totul se întâmplă simplu, natural, parcă ignorând cu totul premisa inițială, lucrurile stranii sunt receptate de parcă ar fi banalități, nu există reacții disproporționate - iar asta - în mai toate contextele, ar putea părea inexplicabil. În mai toate, cu excepția unuia, care pare a fi salvatorul inadvertențelor din scenariul inițial. E vorba despre copii, iar copiii încă plutesc în dimensiunea asta mitico-legendară în care nimic nu este imposibil, în care legile firii nu au niciun fel de concretețe, în care nu toate stările sunt bine definite sau agregate, copiii nu simt frica pentru că nu cunosc lumea sau tind să cunoască doar partea frumoasă a lumii, și fiind obișnuiți să pună întrebări despre orice, totul poate fi explicat / va fi explicat la un moment dat, cu tot atâta ușurință cu cât a fost să pui întrebarea. Totul e un joc născut dintr-un tipic abisal al redevenirii, filmul poate fi o metaforă pentru cea mai pură formă de apropiere de părinți, intangibilă oriunde altundeva, mai puțin în Petite maman.

Petite maman rămâne totuși, cum spuneam la început, un film de familie, dar unul care solicită puțin mai mult publicul, pășind într-o pseudo-lume fantastică, una doar implicită, psihologică, păstrând tot timpul aura aceea caldă, umană, care justifică totul - iubirea. Iată, sentimentul pe care copiii îl simt cel mai bine, fără vreo explicație rezonabilă, pur și simplu, organic.