Iubirea, substanţele şi efectele lor adverse - Efecte secundare

Mereu am crezut că aşa cum există oameni dependenţi de substanţe, trebuie să existe şi oameni dependenţi de iubire. Însetaţi de tandreţe. Oameni care să simtă cum tot aerul le fuge din plămâni atunci când sunt neiubiţi. Oameni care să nu-şi imagineze viitorul fără dragoste. Şi, într-un fel, acum mai abitir ca înainte, tind să cred acest lucru. De ce? Pentru că, în fond, iubirea este, printre altele, o reacţie chimică de care suntem.... dependenţi.

În Efecte secundare (r. Vlad Bălan), protagoniştii Tristan (mi-a fugit gândul la Tristan şi Isolda) și Connie se îndrăgostesc, însă se îndoiesc de dragostea dintre ei, atunci când îşi dau seama că ea ar putea fi doar un efect secundar rezultat în urma unui experiment clinic la care au fost supuşi. Timp de o lună, sunt nevoiţi să ia un medicament antidepresiv, conceput pentru a creşte nivelul de dopamină al corpului, sub atenta supraveghere a psihiatrei Lorna James şi a şefului său, Toby.

Pe măsură ce iau doze din ce în ce mai puternice şi ignoră regulile de neimplicare emoţională care le-au fost impuse, ei se întreabă dacă noua lor pasiune este instinctivă sau este un efect secundar al dopaminei. Când doctoriţa Lorna înţelege ce se întâmplă între cei doi, fiind convinsă că lui Tristan îi este administrat doar un placebo, începe să creadă că medicamentul nu afectează cu nimic nivelul de dopamină din corp şi creşterea de nivel pe care o înregistrează aparatele nu e altceva decât efect al iubirii.

În timp ce Toby (Bogdan Nechifor) susţine că asistăm la o epidemie de depresie pe care o numeşte rezultatul unui dezechilibru chimic care poate fi vindecat prin medicamente, Lorna se află la polul opus. Ea spune că aşa-numitele persoane depresive au o viziune mai exactă asupra lumii, iar cauza bolii lor se află adesea în factori externi. Iar eu în mod clar înclin spre această din urmă viziune, căci dragostea dintre Tristan şi Connie depinde de ceva mult mai profund decât stimulentele artificiale.

Nu de puţine ori mi s-a părut că protagoniştii au devenit simboluri pentru inimă şi conştiinţă, puţin antitetice chiar, între care au loc lupte pentru dominaţie. Pe de-o parte, personajul construit de Vlad Ionuţ Popescu, Tristan, pare a fi o inimă scăpată din cuşcă, gata să iubească şi să fie iubit, fără a-şi calcula prea mult paşii. E tipul numit uneori bad boy. Este ancorat în prezent, gata să vadă şi să simtă totul. A avut antecedente cu droguri, preferă să călătorească în loc să facă facultate, înjură, sfidează regulile, e vocal şi extrovertit, încercând să acopere cu elemente din afară vidul său sufletesc.

La polul opus se află Connie, interpretată de Oana Jipa, care nu-şi dă voie să iubească fără a se gândi la toate posibilităţile. ea este conştiinţa care gândeşte în permanenţă. Uneori mai mult decât ar trebui. Este studentă la psihologie, are un job, o relaţie, însă trăieşte în trecut şi în viitor, lăsându-şi prezentul pentru altădată. Când apare Tristan în viaţa ei, totul se schimbă. El o învaţă să dea frâu liber sentimentelor, să nu se ascundă de ele şi să-şi ia propriile decizii pe care să fie stăpână. Pe scurt, o învaţă despre viaţă şi despre iubire.

Şi cu toate că se iubesc, ei fac greşeli. Connie, convinsă că Tristan ia doar un placebo, îi dă ultima ei doză de medicament, acesta ajungând la o supradoză. Iubirea şi / sau medicamentul o fac pe fată să nu mai judece limpede în încercarea de a-şi clarifica propriile sentimente.

Textul şi spectacolul acordă multă atenţie detaliilor prin care se dezvoltă relaţiile între personaje. Totodată, muzica (de Cristina Juncu) şi scenografia (Mirunei Croitoru) vin perfect în completarea personajelor extraordinar conturate şi interpretate de cei patru actori. Există chiar şi un moment parcă de stop-cadru. Scena iubirii pe patul de spital. Aşa cum este pusă în scenă, parcă vrea a simboliza că atunci când pierzi controlul simţi că deţii, de fapt, control total.

Efecte secundare e un spectacol de văzut, de înţeles şi, de ce nu, de simţit. Pentru a înţelege cum acţionează "molecula îndrăgostirii" în creierul nostru, pentru o frumoasă poveste de dragoste şi, în final, pentru a ne da singuri propriul răspuns la întrebarea "Ce e iubirea? O alegere, un sentiment sau un dezechilibru chimic?".

În 1915, Freud (care, de altfel, este amintit în spectacol) însuşi se întreba retoric: "Nu cumva ceea ce numim îndrăgostire este un fel de boală şi nebunie, o iluzie, o orbire prin care nu mai percepem cum este cu adevărat o altă persoană?"

Eu cred că am găsit deja răspunsul. Şi cred că iubirea e puţin din toate. Întâi, e un soi de nebunie şi un dezechilibru chimic, când dopamina ajunge la cote alarmante şi suceşte minţi şi infiltrează fluturi în pântece. Apoi, devine un viciu, unul minunat atunci când totul merge bine şi unul oribil atunci când lucrurile scârţâie. Şi, în final, devine o alegere pe care continuăm s-o facem zi de zi, în ciuda greşelilor noastre, exact aşa cum Connie a ales să-i rămână alături lui Tristan pe patul de spital. Pentru că, în fond, dragostea e în noi. Provocarea rămâne doar să ne înţelegem şi să ne acceptăm unii pe alţii.