Carantinarea tragică - A Nuven Rosa / The Pink Cloud / Norul roz în Competiţia TIFF, 2021

Ameninţarea pandemică mondială alungă vibraţia de frenetică bucurie cuprinsă în sintagma la vie en rose. Ba mai mult, ea transferă culoarea edulcorărilor posibile în opusul ei, cum stabileşte metaforic filmul regizoarei Iuli Gerbase A Nuven Rosa / The Pink Cloud / Norul roz. Un nor ucigaş, un gaz letal ce înconjoară planeta este radiografiat subtil prin consecinţele lui. Oamenii rămân izolaţi pe unde au fost prinşi de cataclism, căci gazul otrăvitor omoară în zece secunde de la contactul cu el. Convenţie, bizarerie sf, horror sau metaforă cinematografică? Dacă n-am fi trăit pe pielea noastră carantinarea impusă de coronavirus, filmul în cauză ne-ar fi impresionat infinit mai puţin. Dar fobia virusologică ne-a prins captivi pe toţi locuitorii planetei, ţintuiţi mult timp în apartamente ca nişte mieluşei nevinovaţi în ţarcul comunitar.

Acceptând convenţia ficţionării, bizară pare doar geneza filmului. Scenariul scris în 2017 ajunge să se materializeze prin filmare, montaj şi procesare din 2019 până în 2021. În acest timp, coronavirusul merge în paralel cu ficţiunea subiectului, se întrepătrund, se completează, se suspectează reciproc de prioritatea evoluţiei experienţelor extreme, nemaitrăite. Premoniţie? Influenţe? Reflectare în oglindă? Produsul finit degajă o atmosferă sinistră care derivă din variantele statornicite de o serie de filme-catastrofă-ameninţare-apocaliptică precum Contagion / Epidemia: Pericol nevăzut, filmul lui Steven Soderbergh din 2011 sau mai vechiul On the Beach / Ultimul ţărm din 1959, regia Stanley Kramer. Ca să nu mai amintesc extincţia în genul thriller ştiinţifico-fantastic în care acţionează malefic armele biologice sau virusul Motaba: Outbreak, Pandemic, Ziua Z: Apocalipsa.

A Nuven Rosa / The Pink Cloud / Norul roz se menţine în zona psihologicului. Doi amanţi (ce abia s-au cunoscut cu o zi înainte) se trezesc claustraţi într-un apartament. Primesc ordine severe de la autorităţi să nu părăsească locul. Parcă am auzit şi noi asemenea avertismente mai anul trecut. Mai auzim şi acum. Teroarea continuă. Actualitatea filmului e cum nu se poate mai fierbinte. Frige la suflet. Îndurerează. Exasperează. Izolarea e pe termen lung şi cei doi trebuie să găsească soluţii pentru a convieţui şi a rămâne sănătoşi la minte. Giovana e interpretată de Renata de Lélis sugerând o feminitate delicată, retractilă. Ea nu doreşte copii şi e obsedată de ieşirea din carantină. Simte că i s-a furat viaţa. Partenerul ei, Yago, este un bărbat calm, înţelegător, realist, în conturarea dată personajului de Eduardo Mendonça. Refugiul în lumea virtuală este singurul în stare să potolească puseurile de claustrofobie ale Giovanei. Contactul cu lumea exterioară e menţinută doar prin tehnologia aflată la îndemână, folosită excesiv, ca şi în condiţii de normalitate, aş spune, dependenţa creată fiind un indice al înstrăinării de contactul real, direct între oameni. Timpul se scurge nemilos. Giovana va naşte, ajutată de Yago şi de o moaşă virtuală. Copilul lor, Rui (Girley Paes) nu va cunoaşte viaţa din afara apartamentului, viaţa vie, reală, ceea ce reprezintă pentru mamă o nouă şi accentuată frustrare. Familia, cuplul sunt privite ca reducţie la armonizarea cu o realitate viciată. Exteriorul funest impune noi reguli de supravieţuire la care firile labile nu rezistă. Un bărbat se aruncă de la etajul unui bloc vecin. Atmosfera sumbră se înteţeşte. Eliberarea din lockdown e amânată sine die, calvarul claustrării devine insuportabil pentru Giovana.

Empatizarea cu psihologia personajelor aflate în carantină e meritul primordial al acestei elegii de fină analiză a adaptabilităţii omului la condiţiile unor experienţe limită. O tragică privire într-un viitor incert.