Despre cornuleţe, vişinată, ţuică şi alţi îngeri - La vida era eso / Asta-i viaţa în Competiţia TIFF, 2021

La vida era eso e debutul în lungmetrajul de ficţiune al spaniolului David Martín de los Santos. La Q&A-ul de după prima proiecţie din cadrul Competiţiei TIFF 2021, regizorul-scenarist a dedicat pelicula mamei sale şi, în general, femeilor din epoca franchistă a Spaniei (1938-1975). În fapt, filmul e profund contemporan şi deloc exclusiv localizabil în ţara de origine a majorităţii protagoniştilor săi. Cu povestea lui poate oricând empatiza orice femeie trecută de 60 de ani, ieşită la pensie şi, în mare măsură, eliberată de sarcinile şi responsabilităţile cu care societatea a obişnuit-o. Prilej de confruntare cu caţavenciana întrebare: încă avem o viaţă, cum procedăm?

Titlul filmului e complicat de tradus. În versiunea de pe afişul festivalului, se vorbeşte de Asta-i viaţa. Cea mai bună soluţie oferită de hispaniştii prezenţi la Cluj ar fi (Despre) asta e viaţa. Chestiuni lingvistice, până la urmă.



Într-un impecabil salon de spital belgian (selecţia de filme TIFF 2021 oferă, printre altele, şansa comparării condiţiilor şi atmosferei de spital pe ruta Budapesta (Pregătire pentru a fi împreună o perioadă nedeterminată) - Ljubljana (Deadlock) - Bruxelles), o pensionară emigrată cândva din Spania, Maria (Petra Martínez), şi o tânără emigrată de un an din Spania, Verónica (Anna Castillo), se întâlnesc pentru câteva zile ce-şi vor pune decisiv amprenta asupra vieţii fiecăreia dintre ele. Ceva mai târziu în film, Maria va pleca într-o călătorie spectaculoasă în sudul Spaniei, unde va întâlni şi se va ataşa de două personaje desprinse parcă din aventurile lui Harap-Alb: un zilier, Juan (Daniel Morilla), şi, mai ales, un proprietar de bar şi de motocicletă, românul Luca (Florin Piersic Jr.).

La vida era eso inversează polii vârstelor şi propune unui om aflat spre crepuscul o călătorie iniţiatică prin viaţă şi prin sine, în care ghizi îi sunt o seamă de tineri pentru care a trăi e o chestiune de aici şi acum, ca şi cum n-ar mai exista mâine, ca şi cum n-a existat ieri. Profesionistă impecabilă, Petra Martínez îmbrăţişează cu aşa molipsitoare bucurie aventurile înscenate de debutantul de los Santos, încât, la discuţiile din noaptea caldă de după proiecţie, parte dintre spectatori regretau că aceasta n-a mers mai departe în feluritele relaţii erotice propuse de scenariu (cu marea, cu Luca, cu sine). La 77 de ani, actriţa născută la Jaén (puţin peste 200 de km de zona Almeríei în care are loc mare parte din acţiunea filmului) s-a întors în Andaluzia copilăriei cu o formidabilă poftă de viaţă şi joc.

Şi totuşi, marea revelaţie a La vida era eso, dincolo de orice patriotism local, se numeşte Florin Piersic Jr., aflat la, probabil, cel mai şarmant / ataşant rol din cariera sa cinematografică. Privilegiat de excelenţa intuiţie a lui de los Santos de a-i îngădui să se exprime într-o combinaţie delicioasă de română, engleză şi spaniolă, Florin aduce pe ecran toată charisma sa de pe scenele de teatru, confiscând în bună măsură filmul căruia, de altfel, prezenţa personajului său îi schimbă complet dinamica şi îi consolidează relaţia cu publicul. E drept, acest de pe urmă efect s-ar putea să fie particular publicului român, care înţelege şi râde cu poftă şi emoţie la toate referinţele naţional-culinar-bahice mioritice.

Dincolo însă de latura sa spumos-virilă, personajul lui Florin Piersic Jr. contribuie major la sub-tema raportării oamenilor simpli la piaţa muncii din Uniunea Europeană a deceniului 2: Verónica pleacă în căutarea unui loc de muncă din Spania în Belgia, Luca vine în acelaşi scop din România în Spania, Juan, singurul care refuză emigrarea, face orice muncă i se oferă pentru a trăi acasă. Maria şi soţul ei au plecat la rândul lor cândva spre Belgia (probabil pentru a-şi urma fiul cel mare, căsătorit acolo).

Raportul tuturor acestor personaje cu locul formării e complex. Luca şi-a lipit pe perete etichete cu conturul României şi ascultă Mondial în boxe, Verónica refuză să vorbească despre ce a lăsat în urmă, Maria face ochii mari în faţa rodiilor uriaşe ce cresc în praful şi vântul Almeríei.

Cât despre viaţă şi ce e aceasta, pesemne că întrebările esenţiale, cele pe care prezenţa Verónicăi le stârnesc în Maria (pentru ca, apoi, Luca să o suie pe culmile antonimului disperării), sunt: când decide un om că a îmbătrânit? Când renunţă la cornuleţe, la ţigară, la orgasm, la poftă, la risc? Când, cum, de ce? Şi, mai ales, e această renunţare un fenomen ireversibil?