Competiţie TIFF, 2021 (VI) - Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? / Priveşte către cer

Cel de-al doilea lungmetraj al georgianului Aleksandre Koberidze, Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky?, a avut premiera la Berlinale 2021, unde a câştigat premiul FIPRESCI. Filmat pe peliculă de 16 mm şi conţinând cadre superbe, deopotrivă peisaje şi portrete, filmul pare mai degrabă o expoziţie de fotografie decât o creaţie cinematografică. Structura şi modalitatea de filmare sunt asemănătoare cu cele ale câştigătorului Ursului de Aur de la Berlin, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude. La fel ca în cazul acestuia, filmul lui Koberidze este împărţit în capitole, două la număr - fiecare debutând cu un citat abstract, dar hazliu -, iar acţiunea se desfăşoară în oraşul georgian Kutaisi, o mare bucată din material fiind neregizat. Firul narativ este doar un motor pentru a arăta pe cameră frumuseţea oraşului şi a personajelor care îl populează.

Filmul se deschide cu o întâlnire clişeică între un băiat şi o fată. Cei doi se ciocnesc, fata îşi scapă cartea, băiatul o ridică, bla bla. Ştim dansul ăsta pe de rost. Ce nu e clişeic, totuşi, este felul în care operatorul Faraz Fesharaki surprinde această scenă: cu un plan detaliu al picioarelor. Nu reuşim să identificăm interlocutorii şi să le analizăm expresiile faciale. Se bucură că s-au întâlnit, sunt indiferenţi, se cunoşteau deja? Dialogul de asemenea este lipsit de orice emoţie, pare de-a dreptul robotic. Am fost tentată să cred că întâmplarea are loc într-un univers distopic în care oamenii şi-au pierdut capacitatea de a-şi exprima sentimentele. Însă asta a fost şi intenţia regizorului-scenarist. Dorea ca emoţia filmului să vină din exterior, de la oraşul însorit, animat de copii, tineri, microbişti, proprietari de cafenele şi căţeluşi (personaje al căror timp pe ecran este egal divizat cu cel al "protagoniştilor"), şi nu în mod artificial, dintr-un scenariu de ficţiune.



Naraţiunea capătă încet dimensiuni fantastice, devine un basm contemporan. Un narator ne mărturiseşte că, într-adevăr, există o poveste de dragoste între Lisa şi Giorgi, cei doi se gândesc unul la celălalt, însă ceva rău este pe cale să se întâmple. Apar până şi bine-cunoscutele personaje fabuloase, tipice acestei specii a genului epic (mulţumim, Harap-Alb!), care încearcă să o avertizeze pe protagonistă: planta, camera de supraveghere, burlanul şi vântul. Însă nimeni nu poate împiedica blestemul ochiului rău care s-a abătut asupra îndrăgostiţilor, astfel că în următoarea dimineaţă înfăţişarea lor este complet schimbată, iar ei sunt osândiţi să nu se mai recunoască unul pe celălalt niciodată (oare?).

Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? se bucură de un stil oarecum experimental. Pe lângă aspectul estetic, specific anilor '70, putem remarca o predilecţie pentru filmele mute, confirmată ulterior de Aleksandre Koberidze la sesiunea de întrebări. Regăsim pe parcursul celor 150 de minute mai multe scene dominate de muzică - compusă de Giorgi Koberidze, fratele regizorului - în care personajele poartă discuţii sau desfăşoară activităţi al căror sunet este inexistent. Procentajul ridicat al planurilor-detaliu este de asemenea neobişnuit, dar necesar pentru a crea mozaicul de prezentare al oraşului Kutaisi. Totuşi, probabil cea mai rar întâlnită în filme este interacţiunea directă cu publicul. Filmul ne cere expres, cu ajutorul subtitrărilor, să închidem ochii înainte de "schimbarea la faţă" (şi trebuie să recunosc, la cum nu reţin eu oamenii după faţă, am avut dificultăţi în a-mi da seama dacă actorii care îi joacă pe Lisa şi Giorgi chiar s-au schimbat sau nu).

Naratorul nu ne spune exact perioada în care se desfăşoară basmul nostru, însă ne dă câteva indicii, menţionează nişte incendii care au omorât sute de mii de animale. Pledează pentru un viitor în care "brutalitatea şi neputinţa" să fie de domeniul trecutului. Poate de aici leitmotivul câinilor, ridicaţi aproape la rangul de personaje principale (inclusiv titlul filmului din distribuţia căruia ajung Lisa şi Giorgi să facă parte face referinţă la ei: "Pe maidanezi îi mângâie vântul"). Când nu luptă subtil pentru drepturile animalelor, camera prezintă fete în ipostaze atipice, jucând fotbal sau atârnând de o bară pe cronometru (din aia pe care o găseşti la mare sau în parcurile de distracţii), lucruri considerate în general a fi "de băieţi". Aşadar, Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? nu e doar o galerie de imagini, o carte de vizită a oraşului Kutaisi sau un basm contemporan, ci şi o declaraţie de ordin social, al cărei punct de vedere este exprimat cu fineţe de camera lui Fesharaki.

Fotbalul este un alt punct de interes - şi o datină pentru georgieni -, întrucât revine în film din nou şi din nou, sub diferite forme. Iniţial datorită echipei lui Giorgi, apoi datorită copiilor care se joacă şi, într-un final, datorită Campionatului Mondial de Fotbal, pe care toată lumea, inclusiv câinii, este nerăbdătoare să îl vadă. Ne sunt arătate cele două localuri şi ecrane de tradiţie ale orăşenilor şi se pune accent pe fiecare spectator, filmat cu ajutorul prim-planurilor şi al planurilor-detaliu. Fotbalul este singurul subiect din film care determină personajele să îşi exprime deschis emoţiile. Poate de aceea atunci când copiii privesc către cer văd o minge de fotbal. Poate ăsta e răspunsul titlului.

Filmul lui Aleksandre Koberidze nu e pentru oricine. Poate fi considerat lung, lent şi monoton pe alături. Îi lipsesc acţiunea şi suspansul unei poveşti tipic hollywoodiene şi îşi acordă timpul necesar. Probabil de aceea au plecat spectatorii aşezaţi lângă mine în mijlocul proiecţiei. Şi-au pierdut răbdarea. Până la urmă, şi naratorul ne mărturiseşte la finalul poveştii, cu auto-ironie: "Nu înţeleg. Cum pot autorii să aleagă astfel de teme? Nu e de niciun folos societăţii." Da, a anticipat bine, probabil aşa au gândit o parte din spectatori. Dar nu toţi. Unii au înţeles că "lucrurile de zi cu zi nu sunt mai puţin magice decât blestemul de la început" şi s-au bucurat de imagini, de basm şi, mai ales, de răgazul timpului.