Competiţie TIFF, 2021 (IX) - Tvano Nebus / The Flood Won't Come / Nu mai vine potopul

Regizorul armenian Marat Sargsyan ne încântă privirile la TIFF 2021 cu primul său lungmetraj de ficţiune, Tvano Nebus / The Flood Won't Come / Nu mai vine potopul (cel puţin în film, că la Cluj e furtună). Nu există un fir narativ propriu-zis, mai degrabă filmul este un colaj de momente alese cu grijă de cineast din amintirile sale din război sau din poveştile soldaţilor staţionaţi la el în oraş pe vremea când avea doar doisprezece ani, şi care reuşesc cu brio să prezinte într-un mod înfiorător ororile conflictelor armate din afara frontului. Omiterea cadrului spaţio-temporal şi a părţilor care se luptă este intenţionată, probabil pentru a conferi un caracter de generalitate poveştii (ca un fel de Caragiale cu "În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre").

Filmul se deschide cu un cadru superb, o dronă alunecă încet printre munţi înzăpeziţi, ca într-un roller coaster cu viteză minimă, şi se opreşte la o colibă unde un fel de scrib ne avertizează: "Am pierdut războiul, toată lumea ştia asta. Tot au aruncat bomba." Se trece apoi de la gheaţă la focul cauzat de explozii, o antiteză interesantă deopotrivă vizual şi metaforic. Totuşi, decorul predominant rămâne natura satului în care şi-a făcut tabără regimentul colonelului jucat de Valentinas Masalskis, care este într-o oarecare măsură protagonistul acestui film abstract narativ (în măsura în care se poate vorbi despre un protagonist pentru un film de o asemenea factură). Obosit de experienţele sale din trecut în calitate de consultant de război în afara ţării lui, este nevoit acum să îşi folosească cunoştinţele încă o dată, în acest caz aproape de casă. În ciuda funcţiei sale, este neputincios în majoritatea situaţiilor şi ajunge să refuze ordine venite de sus, rămânând pasiv. Colonelul este conturat ca un personaj complex, însă de care nu te poţi apropia foarte mult din cauza subdezvoltării scenariului în ceea ce priveşte descrierea sa, fapt ce adaugă la ambiguitatea generală a filmului.


Din punct de vedere tehnic, producţia lituaniană Tvano Nebus / The Flood Won't Come este un experiment vizual. Cromatica predominantă se schimbă constant pe parcursul filmului, se trece de la luminozitate sporită la întunecime de nepătruns în doar câteva secunde, iar camera devine ea însăşi un personaj. Fie că surprinde un cadru lung de câteva minute din maşină şi drumul colonelului până la locul de campare sau prezintă timid, de după scară, prizonierii care ies afară din "celula" lor sau maşina de presă din mijlocul militarilor, de după un geam pe jumătate spart de explozii, imaginea lui Feliksas Abrukauskas este de neratat. Pe lângă peisajele uluitoare filmate cu drona şi focul care îşi face cu greu loc prin ceaţa densă de la început, există şi alte scene care se întipăresc în minte datorită autenticităţii lor sau a felului special în care sunt filmate. Una este cea în care colonelul se întâlneşte cu un reprezentant al taberei adverse ca să discute despre un schimb de prizonieri, scenă filmată integral cu ajutorul unor ochelari cu vedere de noapte (şi care pare mai potrivită pentru un film de groază decât pentru unul de război, având o atmosferă similară cu cea din Outlast, un joc horror cu grafică foarte bună).

Personajul colonelului are rol de observator. El participă foarte rar în mod direct la acţiune, însă face legătura între secvenţe care altfel nu ar avea nicio conexiune. Este cel care îi descoperă pe cei trei soldaţi care îl filmează pe un maior făcând "dragoste" pasional cu o oaie, cel care ascultă dezbaterile prizonierilor despre Dumnezeu, cel care priveşte ştirea despre mama care trebuie să cedeze un fiu militarilor (scenă ce formează o frumoasă "simetrie incipit-final", cum ne plăcea să îi spunem la liceu, întrucât se află şi la începutul şi la finalul filmului) şi cel care descoperă traficul de organe făcut cu subordonaţii lui decedaţi, de altfel toate scene foarte sumbre.

Deşi Marat Sargsyan neagă că ar fi vrut să facă un film cu referinţe religioase sau că titlul ar avea vreo legătură cu astfel de teme, este imposibil să facem abstracţie de acestea. Discuţia captivilor despre existenţa Divinităţii este dovada clară că regizorul nu a exclus de tot acest subiect, uciderea de către militari a şarpelui de la baza mărului pare o coincidenţă prea mare ca să fie doar atât, iar cadrul cu cei doisprezece prizonieri luând cina la masa imaginară seamănă prea mult din punct de vedere compoziţional cu Cina cea de taină a lui da Vinci, unica diferenţă fiind că lipseşte un Iisus în mijloc. Poate fiindcă răul a pus stăpânire pe acel perimetru, iar "răul este absenţa lui Dumnezeu"? Poate ar trebui să vină potopul de pe vremea lui Noe şi să cureţe planeta de tot ce e necurat. Sau poate ar trebui să mă opresc din a mai lega titlul de asta, Sargsyan a spus clar că e vorba despre altceva. Nu vreau să iau şi eu bătaie ca personajul-scrib pe care l-am citat mai sus.