O lume absurdă sau un (neo)realism magic? - Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? / Priveşte către cer în Competiţia TIFF, 2021

În a treia zi din weekendul meu la TIFF 2021 (25 iulie 2021) am ales să stau la filme care sunt angrenate în Competiţie. Aşadar, un bilanţ sumar:

Mai întâi, Kitoboy / The Whaler Boy / Vânătorul de balene, film rusesc, despre un tânăr dintr-o comunitate de vânători de balene din proximitatea strâmtorii Bering care se îndrăgosteşte de o fată de pe o pagină americană de videochat. Film - după mine - cel mult mediocru, dar care s-a arătat a fi un adevărat crowdpleaser distrând prin câteva momente comice (care nu se suprapun deloc bine cu drama băiatului). Regizorul Philipp Yuryev reinterpretează polemica asupra mirajului pe care-l reprezintă de fapt The American Dream (prin plecarea tânărului spre America), ajungând în final (când acesta, sătul, se întoarce acasă la prietenul său) la concluzia - vezi, Doamne! - home sweet home, că tot mai bine e acasă etc. Dar ce moment jefuitor de suave zâmbete şi de mângâieri dulci, căci aceeaşi acasă la care se întoarce tânărul este cea responsabilă pentru drama lui, cea care nu-i poate asigura niciun fel de educaţie ori de afectivitate, cea care nu poate oferi alte perspective decât servitudinea comunităţii prin uciderea de mamifere marine. În locul slabei premise a băiatului care se îndrăgosteşte de o fată pe videochat şi care pleacă plin de iluzii spre ea, ce ofertant ar fi fost un studiu asupra acestor două personaje care, deşi trăiesc în realităţi antagonice (una supradezvoltată, cealaltă subdezvoltată şi îndepărtată), au un punct comun, şi anume existenţa lor violentă, unul vânează mamifere, celălalt îşi exploatează şi îşi vinde corpul...


Apoi, Koozhangal / Pebbles / Pietricele, film indian, câştigător al marelui premiu 2021 la Rotterdam, mai insolit şi mai îndrăzneţ. Într-o relaţie problematică tată-fiu (cauzată de alcoolismul şi violenţa celui dintâi) şi printr-o formă de cinema brut, rudimentar se concentrează realitatea din provinciile indiene.


În fine, închei ziua foarte încurajator cu Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? / Priveşte către cer, câştigător al premiului FIPRESCI la Berlinala 2021, care (m-)a impresionat prin stilul său degajat şi ludic şi printr-un twist de senzaţie (o să dezvălui în cele ce urmează ceva detalii din povestea celor 2 ore şi jumătate de film, dar credeţi-mă că farmecul filmului depăşeşte cu mult firul narativ - dar dacă nu vreţi să vă stricaţi surpriza, reveniţi la articol după ce vedeţi filmul - care se pare că va ajunge şi în cinematografele noastre).


Lisa (actriţa neprofesionistă Oliko Barbakadze), farmacistă, şi Giorgi (campionul european la arm-wrestling Giorgi Ambroladze), jucător de fotbal, dau de două ori, total neaşteptat, unul peste altul pe străzile din oraşul lor, Kutaisi. Întâlnirile sunt atât de spontane că uită să-şi spună unul celuilalt numele, dar cad de acord să se întâlnească a doua zi la cafeneaua de lângă podul alb. Nu le vedem feţele împreună, de aproape, niciodată (camera e ba la picioarele lor, ba foarte departe de ei în noapte), în cuplu nu i-am putea recunoaşte, aşa cum nici ei nu se vor vedea împreună - în aceeaşi seară Lisa este blestemată de Ochiul Rău ca în a doua zi, de dimineaţă, să aibă un chip nou. Iată cum Koberidze transformă o premisă aparent simplă, nu foarte generoasă, într-un basm modern.

În film, toate elementele fantastice sunt operate din relatarea unui narator, obiecte şi fenomene sunt investite cu capacităţi umane. Astfel află Lisa de conţinutul blestemului de la trei actanţi - un semafor, un burlan şi vântul (care nu apucă să-şi spună partea) - filmul lui Koberidze, mai mult decât suprarealist, este unul de realism magic.

Artificiul lui Koberidze cu naratorul voice-over dezvăluie o dimensiune care face ca filmul său să fie atât de incitant şi de captivant. Este un sentiment asemănător aceluia când citeşti o nuvelă fantastică (un Poe, un Eliade poate...) şi te adânceşti atât de tare în poveste că resimţi aceleaşi confuzii şi stranietăţi cu care se confruntă personajele. Poate pentru că ne vine a crede în blestem ori din simplu amuzament de a participa la povestea născocită de Koberidze închidem (cu un gest care ni se pare mai degrabă copilăresc) ochii, atunci când pe ecran apar indicaţii în acest sens.

De fapt, este noaptea activării blestemului, iar când Lisa se culcă, Koberidza nu vrea decât să ne tragă mai mult în poveste, pe urmele personajelor sale. Ce Lisa nu ştie însă este că blestemul nu are efect doar asupra ei, ci şi asupra lui Giorgi. Şi deşi ea se aştepta, el rămâne înmărmurit când se uită în oglindă a doua zi de dimineaţă. Nefiind conştienţi unul de situaţia celuilalt, atât Lisa cât şi Giorgi sunt chitiţi să apară la întâlnire, gândindu-se că-l vor recunoaşte pe celălalt şi se vor putea explica. Dar atunci când ei stau singuri, la mese separate, timp îndelungat, povestea cu iz de realism magic pentru noi, devine pentru Lisa şi pentru Giorgi de o absurditate de neconceput.

Pentru Koberidze povestea Lisei şi a lui Giorgi serveşte totodată drept pretext pentru o explorare a mitologiei oraşului Kutaisi. Cu veche tradiţie fotbalistică şi microbistă, Koberidze surprinde Kutaisi-ul la începutul unei Cupe Mondiale, iar fotbalul este pe tot parcursul filmului un prilej de delir (pentru toate vârste), de fantezii, de vise şi de tot felul de alte mitologii. Tot oraşul este fan înfocat al echipei Torpedo Kutaisi, iar meciurile cu marea rivală Dinamo Tibilisi sunt urmărite (de oameni şi câini deopotrivă) de obicei ori la cafeneaua de lângă podul roşu ori la Döner-ul de lângă teatrul din oraş, Koberidze umblă pe străzi arătându-ne toate aceste locuri speciale şi feţele care le frecventează.

Într-un sens fotbalul este un confrate al cinemaului (mediu căruia Koberidze îi dedică în film câteva reflecţii semnificative), responsabil pentru momente trăite cu sufletul la gură, unele chiar lacrimogen, pentru lovituri de poveste, pentru fel de fel de emoţii fluctuante şi pentru nenumărate amintiri. În film, cam pe la mijloc, îşi face loc o secvenţă total neaşteptată, dar monumentală, în cadrul căruia Koberdize surprinde în slow-motion meciul de fotbal pe asfalt al unor copii. Schimbări de direcţie, înghiontiri, goluri sunt estetizate pe fundalul hitului fotbalistic nouăzecist Notti magiche şi capătă astfel emoţia şi tensiunea, dar şi seriozitatea pe care copii o investesc în meciul lor. Este despre ceea ce ar trebui să fie fotbalul, iar melodia italiană loveşte fix unde trebuie după un Euro la care toată lumea a ţinut cu Gli Azzurri. În Kutaisi, la cupa mondială, ţine mai toată lumea cu Argentina (Giorgi este el însuşi fan al echipei naţionale a Argentinei) şi după un meci câştigat, câţiva copii îşi dau tricourile jos şi îşi pictează pe spate numele lui Messi şi numărul 10. Pentru cineva ca mine, care vine din generaţia a cărui idol implacabil din copilărie a fost Messi, cu stilul său degajat, nobil, elegant, superior, parcă fără efort de a juca, momentul este splendid. Despre asta ar trebui să fie cinemaul. Despre o călătorie în timp şi în spaţiu, despre imortalizarea unor momente, despre dimensiuni ale realităţii care ochiului liber sunt inaccesibile.

(atenţie, urmează un paragraf despre deznodământul filmului. Puteţi să săriţi direct la următorul dacă nu vreţi să aflaţi)

Urmarea blestemului nu este doar schimbarea chipurilor, dar şi dispariţia talentelor. Fără apetenţa pentru medicină şi fără îndemânarea pentru fotbal, Lisa şi Giorgi ajung să muncească amândoi pentru patronul cafenelei de lângă podul alb. Koberidze îşi aduce personajele foarte aproape, însă stăruie dureros în confuzia lor. Până când... o echipă de cineaşti din Kutaisi caută cupluri potrivite pentru noul lor film. Ana, producătoarea filmului, îi convinge pe Lisa şi pe Giorgi să participe cu câteva poze de cuplu la casting. În ciuda aşteptărilor Anei, care îi rugase pe cei doi să participe doar pentru a definitiva lista de cupluri, Lisa şi Giorgi au fost aleşi de cineaşti. Încep filmările şi camera - la prima secvenţă a Lisei şi a lui Giorgi - surprinde chipurile lor adevărate.

Naratorul se întreabă pe parcursul filmului la ce ar putea cinemaul, această fabrică de vise, să fie folositor ori însemnat într-o lume cu dezastre ecologice, cu conflicte şi cu presiuni, cu toate cele mai rele. Koberidze ne arată în final printr-un deux ex machina ceea ce subliniam mai devreme. Cinemaul există şi merge mai departe pentru că are puterea să spună ceva despre noi, să cuprindă momente în totalitatea lor şi să ne ofere un sprijin împotriva unor blesteme ale cotidianului.

Mai mult decât o apologie a cinemaului, filmul lui Koberidze este o mărturie despre acest mediu deopotrivă misterios şi fermecător. Prin urmare, Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky? / Priveşte către cer este ceea ce vedem când privim la cinema - o poveste fără sfârşit.

Nota bene: M-am gândit, în timp ce mă uitam la filmul lui Koberidze, la Le Pont du Nord al lui Jacques Rivette, în care de asemenea regizorul francez îşi angrenează personajele într-un joc misterios şi labirintic, stabilind capitala Franţei ca hartă a jocului şi investind astfel Paris-ul cu tot felul de mitologii şi semnificaţii ascunse. E foarte greu să înţelegi ce vrea să spună Rivette cu filmul său, e un mister continuu, cum este de altfel şi What do we see when we look at the sky? Dar în astfel de momente cred că este decisiv, ca noi, spectatorii, să devenim din privitori pasivi, în participanţi activi care confruntă imaginile filmului cu înţelesuri proprii, multiplicându-le constant pe acestea.