TIFF, en FIN! / 10 senzaţii şi provocări - TIFF, 2021

Prima oară la TIFF. De cum calc asfaltul centrului proaspăt renovat, pământul vibrează, străzile-mi vorbesc: TIFF, în sfârşit. Pentru că teasing am tot băgat. În 2020, în plin lockdown, îmi cumpărasem card de TIFF, şi tot n-am ajuns. Cred că atunci n-am avut curaj, nici energie. Era altfel acum. Mereu e altfel când eşti pregătit să-ţi asumi să simţi şi să vezi: lume din toate colţurile lumii, într-un calm neobişnuit pentru o criză globală, oameni cu chef de văzut, cu chef de povestit, cu chef de stat la o vorbă şi discutat artă. Şi recunosc: în faţa afişului cu Sergei Polunin am plâns puţin. Bată-te soarele. Pentru că, iată, şi înapoi în mica noastră viitoare capitală europeană culturală sau cum o fi ea acum din ce a mai rămas de salvat din titulatură, îmi pun spot-ul publicitar TIFF 2021 şi nu-mi vine să cred cât e de bine făcut. Da chiar să mă bată soarele de înţeleg cum poate Clujul fi atât de cosmopolit. Chiar şi acum, chiar şi aşa, chapeau-bas! (vedeţi clipul de nu îl ştiţi deja la finalul acestui articol)

TIFF de weekend deci: trei filme şi două tentative, multe cafele bune şi o după-amiază la Samsara, cu rose şi DJ de dimineaţă, ca să vreau să TIFF-ui încă o lună. Plus o întâlnire întâmplătoare cu Răzvan Băloi, un prieten timişorean pe care îl devorează TIFF-ul şi el pe TIFF, de când îl ştiu. El vine cu ochiul critic, legat de filmele din competiţie pe care le-a văzut, eu vin cu entuziasmul.

Partea mea: am început, cum altfel decât cu filmele franţuzeşti: Au coeur du bois şi Petit Maman. Dacă eram organizată, le hăpăiam pe amândouă în aceeaşi zi. Noroc că n-am făcut asta. Mi-am dat timp să procesez.

Au coeur du bois: un film ca un documentar şi o artă ca o realitate paralelă. Viaţa de travesti, într-o lume aproape sumbră, de prin pădurile bizare ale Parisului. Doar că nu povestea, ci imaginea, nu neobişnuitul acelei realităţi ci tocmai normalitatea ei, nu bizareria situaţiei ci tocmai umanizarea ei, nu măştile şi corpurile transformate, ci tocmai starea, omul, emoţia. Toţi oameni. Fiecare cu povestea lui. Atunci începe înţelegerea şi compasiunea faţă de aproape: în acea meserie veche, veche de când lumea. În altă formulă, alt fel tolerată, poate cu aceleaşi pericole şi aceleaşi boli mintale. Nu ale lor, ale clienţilor. Nu povestea din spate ci povestea dinăuntru. Plus cadrele. Stau mută, privind cum se succed interviurile, cum se clădeşte povestea comună, cum Bois de Bologne devine şi realitatea mea. Plus imaginile cinematice, plus simplitatea unghiului care spune tot, plus un final pe atât de normal, pe atât de delirant.


Iată cum un sanctuar verde al Parisului, pădurea Boulogne, devine un tărâm suprarealist, de la loc de muncă pentru prostituate şi alte personaje excentrice de la marginea societăţii în termeni de gen şi sexualitate, la o lume interlopă, joggeri şi oameni obişnuiţi. Plus acea senzaţie de pădure ca scenă de teatru, inundată de lumini colorate, în timp ce protagoniştii îşi aleg propriile costume şi machiaj, împărtăşind-şi rând pe rând poveştile personale, fără să fie orbi la realităţile dure ale vieţii ca persoană transgender, prostituată sau altă existenţă marginalizată. În ton cu cadrul întregului film documentar, într-un stil baroc performativ mai mult de musical decât de imagine depresivă social-realistă, finalul vine neaşteptat: Non, vraiment, je ne regrette rien. În Programul TIFF: Au Coeur du Bois sau Ladies of the Wood, în regia lui Claus Drexel, o producţie Franţa, Daisy Day Film, 2021. Musai!
 

A doua zi, după cafele, poveşti despre gemeni şi stări disecate pe toate părţile sustenabilităţii sociale, tot un film franţuzesc: Petite Maman.

Prima dată la Cercul Militar, un bilet last minute, într-o organizare brici dar cu calm, adulmec un teritoriu dorit psihanalitic: întâlnirea dintre fetiţa de opt ani şi mama sa, în aceeaşi formulă spaţială, la aceeaşi vârstă, jucând o formulă de dedublare în timp şi spaţiu. Moartea bunicii ca impuls către fantezia unei lumi posibile, de întâlnire între generaţii, într-un fantastic posibil mental. Şi nu-mi iese din cap întrebarea lui Nelly către mama sa, Marion, în varianta gemenei de opt ani (n-am ştiut că sunt gemene până la final. Tot filmul am crezut că e un trucaj. Digitalizarea înaintea biologiei, here we come!): Tu viens du futur? Non, je viens de la route derrière toi. Venim de pe aceeaşi cărare, ne întoarcem în poveştile părinţilor. Dar iată cum, la un moment dat, construind un refugiu în pădure şi gătind clătite împreună, trangeneraţional, ajungem să ne depăşim fricile. Sau nu? Da, da, şi Petite Maman, de văzut şi de digerat. În timp.

Şi la finalul meu de TIFF de weekend, dau târcoale unui film românesc, despre care auzisem câte ceva, şi datorită comunităţii de montaniarzi din care fac parte: Tata mută munţii. Doar că nu cu drama de pe munte am rezonat în acel moment, ci cu puterea de a accepta evidenţa, pierderea. Despre puterea sau bunul simţ în a renunţa, într-un final de film cu buget greu achiziţionat, după cum declara regizorul Daniel Sandu într-un talk pre şi post proiecţie. Tata mută munţii, puţin lung, puţin ostentativ, puţin ireal şi forţat, dar da, ceva, altceva: o producţie românească curajoasă.


Şi păşind către finalul meu permis de TIFF, cu regretul că nu l-am văzut live pe Dancer (Sergei Polunin), după care mi s-ar fi scurs privirile mai mult decât văzând un afiş, păşesc către Exit. Cu încrederea că filmul bate viaţa. Câteodată.

Şi acum, iată câteva impresii from the other side, perspectiva lui Răzvan:


Vineri, 23.07.2021

Prima senzaţie la ediţia de vară a TIFF-ului 2021 a fost provocată de estonianul Veiko Õunpuu cu al său film Viimeiset / The Last Ones, vorbit în finlandeză. Filmat în Laponia, te-ai aştepta ca natura să apară în prim plan, să strălucească, în schimb ea e anostă, în concordanţă cu vieţile minerilor din film, care, stimulaţi de drogurile oferite de patron, încearcă sa-şi continue activitatea extrem de riscantă de a săpa sub pământ. "Încă puţin, încă puţin" e strigătul disperat şi singura speranţă a patronului minei de a nu vinde la chinezi, care prin orice mijloace încearcă să-şi convingă oamenii să nu abandoneze. Un personaj feminin iese în evidenţă împărţindu-şi afecţiunea în trei părţi diferite, fiecare dintre cei trei bărbaţi oferindu-i bucata lipsă, pentru un simulacru de viaţă normală. Filmarea e realistă şi uneori şocantă, intercalată cu imagini trippy.
 

A doua provocare, Ane / Ane Is Missing, cel mai bun "film basc" al festivalului de la San Sebastian, e captivantă. Regizorul David Pérez Sañudo surprinde relaţia plăpândă dintre o adolescentă activistă şi mama ei, angajată la compania împotriva căreia Ane protestează. O legătură între mamă şi fiică încă există, căci atunci când Ane lipseşte mai multe zile de acasă, emoţia transmisă prin film nu e cea de îngrijorare, ci mai degrabă una de curiozitate, de explorare a lumii adolescentei. Cu acţiunea plasată în anul 2009, când protestele europene încă nu aveau o aşa mare amploare, filmul negociază o împăcare şi un restart între mamă şi fiică, dar la vârsta de 17 ani e greu de creat o punte emoţională stabilă.
 

Nu am regretat că am gustat basmul Sniegu juz nigdy nie bedzie / N-o să mai ningă niciodată din secţiunea 3x3. Regizoarea poloneză Malgorzata Szumowska creează în film o lume magică, dar bolnăvicioasă, dacă ar fi să asociem locuitorii unui cartier de vile luxoase cu personaje întâlnite în basme: elfi şi troli pensionari, împăraţi în pielea goală, zâne fără praf pe aripi, ele sunt fie adormite, fie fără poftă de viaţă. Iar vrăjitorul, un maseur din Est, poate nu întâmplător născut la Prîpeat, cu exact 7 ani înainte de dezastrul de la Cernobîl, vine să-i vrăjească, să-i salveze. Salvarea vine însă lent, enervant de regulat, fără prea multe sentimente, aproape angelic, dar în final, când ai indicii clare că vrăjitorul e totuşi om: bea vodcă, face sex, acesta se volatilizează, lăsând în urma lui suspinând pe frumoasa din pădurea (cartierul) adormit(ă).


Sâmbătă, 24.07.2021

Prima provocare a zilei a venit de la catalana Belén Funes, al cărei film, La hija de un ladrón / Fiică de hoţ te uimeşte prin normalitatea personajului principal, Sara, care la doar 22 de ani reuşeşte cu succes să fie mamă, soră mai mare, angajată în mai multe locuri şi poate în ultimul rând fiică. Fiind înconjurată doar de personaje masculine, aceasta încearcă să fure de la fiecare dintre ei: fiu, frate, fost iubit, ce nu-i poate oferi tatăl ei, care e uneori tangibil. Sau poate încearcă să-şi ia doar ce-i lipseşte pentru a nu mai fi în continuare singură, aşa cum a fost toată viaţa. Dar oare va reuşi?

 
Ziua continuă cu o senzaţie de neîmplinire, la filmul sârbesc Oasis / Oaza, din cadrul competiţiei internaţionale, al cărui regizor, Ivan Ikic a fost prezent în sală şi a fost dispus să ne lumineze la sesiunea de Q&A de după film despre cum e cu adevărat viaţa la o instituţie (cămin) pentru copii cu probleme mentale. Cadrele vintage, din arhivă, de la început fascinează şi şochează şi vrei parcă să înţelegi mai multe, însă, în film, regizorul scoate din joben un singur iepure care pare destul de stingher; ne spune doar o poveste dintre atâtea altele, e drept - cu personaje autentice, jucând roluri inspirate după un caz real, dar nu ne spune şi nu ne arată tot, ci se concentrează pe relaţiile amoroase dintre trei tineri internaţi, ale căror sentimente fierb în sucul propriilor neputinţe. Tensiunea e prezentă şi gradual amplificată de sunetul din film care de multe ori ia prim-planul (regizorul se confesează că sunetul e post-producţie, înregistrat din nou pentru mai multă autenticitate). Cu toate că filmul e un test de forţă şi curaj, am rămas cu impresia că ceva îi lipseşte: poate construcţia mai elaborată a personajelor secundare, poate un context mai explicit sau poate doar un happy-end!
 

A treia senzaţie de azi e cea de ambiguitate. O ultimo banho / Ultima baie e o repovestire a bancului cu cele două surori, zmeoaica şi drăcoaica care la un moment dat nu ştiu cum să-şi împartă copilul. Una îi dă viaţă, dar cealaltă are grijă de el şi fiecare vrea să-l păstreze doar pentru ea, deşi copilul e mare şi extrem de masculinizat. Regizorul portughez David Bonneville, vechi prieten al TIFF-ului, prezent în sală alături de una dintre surori, se joacă cu minţile noastre: cele două sunt surori gemene, atât în film, cât şi în viaţa reală. Deşi, aparent vieţile lor sunt total diferite: una e călugăriţă cu frustrări sexuale reprimate şi una e o dependentă de... frustrare, cu toată viaţa reprimată ele îşi doresc acelaşi lucru: iubire, de care, intuitiv, n-au avut parte în copilărie. Acţiunea filmului se petrece într-un sat izolat din Portugalia, la fel de izolat ca şi cele trei personaje din el. Sentimentele lor sunt alambicate, mişcătoare şi viciate. Lăsând însă uşa deschisă oricărei posibilităţi, filmul place şi incită.
 

Ziua se termină provocator, cu sibilicul A Nuvem Rosa / Norul roz al braziliencei Iuli Gerbase, care probabil că nu bănuia cât de actual şi real avea să-i devină filmul la nici un an după producţie. Prevestind pandemia de SARS-COV 2 şi mai ales lockdownul din 2020, un nor roz îi ţine pe oameni în case şi îi lasă să-şi continue vieţile în singurătate sau împreună cu cine i-a prins momentul apariţiei norului. Interesant e faptul că regizoarea a revăzut filmul exact în perioada martie-mai 2020 în timp ce se lupta cu proprii ei demoni. Înainte de 2020, probabil că impactul psihologic al filmului ar fi fost mult mai mic, însă pus în contextul actual, filmul e extrem de realist şi m-a făcut să mă simt ca şi cum aş fi făcut parte din distribuţie.
 

Duminică, 25.07.2021

La matineu, am vrut şi am reuşit să bifez al doilea film al Malgorzatei Szumowska, numit Twarz / Mug / Mutra. Exploatând un subiect comun, biblic - acceptarea fără prejudecată a aproapelui tău, în cazul de faţă al fratelui / iubitului / fiului a cărui faţă e desfigurată într-un accident pentru construcţia celei mai mari statui ale lui Isus din lume (caz real), filmul e o invitaţie la toleranţă, la reflecţia asupra locului gol lăsat la masa de Crăciun (din familia tradiţională catolică poloneză), dar şi la dezavuare a ipocriziei mirenilor şi a bisericii catolice care în faţa unei "mutre" urâte uită de orice morală şi smerenie.
 

A doua desfătare a zilei vine din Rusia, de pe o insulă aproape de Alaska, unde vânătoarea de balene şi privitul la video-chat se practică pentru supravieţuirea trupului şi spiritului. Peisajele lui Philipp Yuryev din Kitoboy / Vânătorul de balene sunt austere corespunzând întru totul cu vieţile oamenilor din acest fund de lume, însă, tehnologia e surprinzător de prezentă, înlesnind mirajul unui trai mai bun sau a unei împliniri sentimentale în America. M-a surprins finalul, probabil compromisul regizorului pentru un strop de culoare în vieţile personajelor, de film american, nu de film de TIFF! (Cunoscătorii ştiu la ce mă refer!)
 

Ultimul film văzut de mine la TIFF 2021, Maryjki / Marygoround al Dariei Woszek vine provocator din Polonia conservatoare şi incită hormonal! O virgină de 50 de ani îşi trăieşte menopauza ca pe o binecuvântare adolescentină. Cu întreruperi tehnice şi subtitrări aproximative şi nesincronizate, filmul transcende murmurul de nemulţumire al unei săli aproape pline şi o ţine până la sfârşit într-o continuă reverie şi trip-uri hormonale. Învăluită de magie, trezirea la viaţă a Mary-ei se face într-un apartament plin de statui religioase şi într-un magazin universal care ne amintesc de perioada comunistă, înapoiată, întocmai ca şi sexualitatea iniţială a personajului.
 

FIN

Şi cam atât din partea a doi timişoreni amatori de TIFF.
Cluj, jos pălăria!