Din lumea imigranţilor obscuri - La vida era eso / That Was Life / Aşa-i viaţa în Competiţia TIFF, 2021

De mai mulţi ani, TIFF-ul a fost stigmatizat de unii ca fiind "prea gay". De unde refuzul categorilc al acestora de a merge la filmele festivalului. Asta se întâmplă când nu eşti informat sau când nu ştii să alegi. Filme cu destrămarea lumii vechi şi apariţia activiştilor LGBT, scene cu acuplări nefireşti sub steagul culorilor curcubeului, abordări tematice sub semnul întrebării. Au existat, desigur, şi proiecţii de acest fel, dar nu se poate spune că ele au fost majoritare. Selecţia aparţine fiecăruia în parte. Nu agreez subiecte de acest fel, dar din moment ce se fac astfel de filme înseamnă că ele oglindesc o realitate. Poţi s-o ignori şi să mergi mai departe. Azi, oglinda purtată de-a lungul unui drum unde circulă multă lume nu e numai romanul, după cum spunea Stendhal, ci şi filmul care prin imagini violentează şi jigneşte ochiul inocent al adolescentului derutat, naiv, căzut şi crescut, iată! în dependenţă de pornografie.

Nu, nu aşa stau lucrurile în privinţa tematicii filmelor de la TIFF! Cine şi-a format o asemenea greşită impresie poate foarte uşor să şi-o schimbe alegând subiecte de o cu totul altă natură. Evantaiul e mult mai larg şi nu e unidirecţionat, fixat pe "scene deocheate" sau sex. Dimpotrivă, sunt şi filme educative (vezi EducaTIFF) sau filme creştine aprobate şi susţinute de Biserica Ortodoxă. Când ajungi să vezi aşa ceva, îţi spui: "un film normal" şi există destule. Din această categorie de filme mă opresc asupra unuia care din titlu îşi anunţă normalitatea: La vida era eso / That Was Life / Aşa-i viaţa în regia lui David Martin de los Santos. Dar aş putea să adaug şi Viaje al cuatro de una madre / Călătorie în camera mamei, regia Celia Rico Clavellino. Amândouă vin din Spania, amândouă au ca protagoniste femei trecute de prima tinereţe, actriţe redutabile ale spaţiului cultural hispanic: Petra Martinez şi Lola Duenas. În cele două filme o întâlnim şi pe tânăra Anna Castillo în ipostazieri diferite: Leonor, o fată cuminte care vrea să plece la lucru în Anglia, departe de mama sa şi Veronica, o fire mai expansivă prinsă în capcana unei boli incurabile.


De remarcat sunt schimbările majore din societatea spaniolă contemporană, cu greutăţile întâmpinate de tânăra generaţie, ceva asemănător cu situaţia de la noi când tinerii sunt nevoiţi să plece peste hotare pentru un trai mai bun. Maria din La vida era eso / Asta-i viaţa, fire sensibilă şi interiorizată, a plecat din Spania prin anii '70 şi s-a stabilit în Belgia. Veronica a venit la lucru în Belgia de curând, dar este diagnosticată cu grave probleme cardiace, care o ţintuiesc în patul de spital, unde o întâlneşte pe Maria, internată şi ea pentru acelaşi tip de afecţiuni cardiace. Se împrietenesc, deşi sunt firi diferite, dar Veronica moare subit şi corpul ei nu este revendicat de nimeni. După externare, Maria porneşte în căutarea familiei Veronicăi, într-o zonă cam sălbatică din Cabo de Gata, ducând cu ea urna cu cenuşă a ceea ce a rămas din corpul Veronicăi. Altfel cenuşa ar fi fost aruncată la gunoi. Fiind mai în vârstă, Maria nu concepe să renunţe la cutumele trecutului şi impresionată de moartea tinerei, porneşte la drum spre a împlini o cerinţă ancestrală.

Pentru noi, surpriza filmului vine o dată cu apariţia pe ecran a lui Florin Piersic jr. în rolul Luca, un imigrant român ajuns cârciumar în acele ţinuturi îndepărtate şi pustii ale Spaniei. Prezenţa lui aduce multă culoare românească (vişinată, ţuică, formaţia Mondial) şi trezeşte dragostea de viaţă a retractilei şi taciturnei Maria. Rolul lui Florin Piersic jr. dezmorţeşte acţiunea, s-ar putea chiar spune că o saltă din liniaritatea ei monotonă, cu multe cadre întunecate, neguroase, terne. Prestaţia lui transmite multă căldură, spontaneitate şi firesc. Este exact ce şi-a dorit regizorul David Martin de los Santos. După ce l-a găsit pe actorul român, el a fost de acord să modifice scenariul, şi bine a făcut, pentru că în rolul imigrantului fusese prevăzut iniţial un bulgar. Şi după proiecţia filmului, la discuţii din sala care poartă numele tatălui său, prezent la cele două proiecţii de la Cluj fiul uriaşului actor român a lăsat aceeaşi impresie de caldă comuniune cu publicul, fireşte, moştenită de la tatăl său.

Prin urmare, nimic mai normal decât această suavă împletire de motive semnalizând în clar-obscur aspecte despre viaţă şi moarte, într-o simfonie a existenţelor letargice: asta-i viaţa până la urmă.