Extemporal: tu de-a ce te-ai jucat în comunism? - Vremea dragostei, vremea morţii

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu la televizor. Alb-negru. Tovarăşa învăţătoare îmi dă şnurul de comandant de detaşament. Galben-pai. Am cravata mea, sînt pionieră. Roşie. În careu, în faţa clasei, mă uit la şnurul comandantei de unitate. Îl vreau. Albastru. Tancuri, împuşcături, multă lume. S-a terminat. Cum, şi n-o să mai fiu niciodată comandantă de unitate? Sînt puţin tristă.

Motor: Vremea dragostei, vremea morţii e un spectacol-ascensor. Urcăm şi coborîm pe paliere de istorie personală şi colectivă. Ajungem în mentalul recent care ne bîntuie. Aruncăm o privire retrospectivă ironică, uneori naivă, alteori de o luciditate usturătoare, spre păienjenişul comunismului şi nu numai. Un spectacol singular în România, care propune un discurs teatral voit fragmentat, franjurat. Segmentarea e nodul de legătură, pulsul termic. Nu primează povestea, ci simultaneitatea filmică a acţiunilor, flash-urile suprapuse, rupturile bruşte, rostogolirile epic-dramatice. Nica umple narativul cu acţiuni dinamice şi regîndeşte mecanismele de bază ale teatrului epic. Manevrează inteligent şi ironic distanţarea şi limitele implicării şi pompează articulaţiile convenţiei într-o suită de scene-fotograme. Transferă excelent hălci de atmosferă comunistă germană în abatorul comunismului românesc. Recurge la un exerciţiu de rememorare fără încrîncenare, dus pînă la capăt de toţi actorii. Vremea dragostei, vremea morţii e un spectacol cu traseu circular ca o plasă care, încet, încet, se risipeşte pentru a se înnoda în final. Sau a se împrăştia şi mai mult.


E cam psycho. Şi e bun

Fritz Kater, pseudonim pentru Armin Petras, e un dramaturg contemporan dement, cu o scriitură care te lasă fără răsuflare. Trece de la notaţii reci, cinice şi explicite, la răbufniri suprarealiste şi la erupţii erotice incandescente. E o lavă de verbe brute şi respiraţii poetice. Ştie să te surprindă şi nu-ţi dă timp să te dezmeticeşti. Pe scurt, e cam psycho. Şi e bun.

A-l monta reprezintă un curaj imens, pentru că trebuie să-i sesizezi exact miezul dramatic, să-i descompui acţiunea povestită şi să o recompui. Operaţii care îi reuşesc foarte bine lui Radu Nica. Spectacolul e construit pe principiul unităţii pulverizate, al unei voci cu ecouri multiple.

Prima parte (toţi actorii spun textul în cor, desprinzîndu-se cîteva replici rostite individual) e o scanare a copilăriei în comunism, cu toate superficialităţile normale şi joculeţele haioase. Impulsuri erotice, nesiguranţă, tatonări. Copiii se joacă şi rîd, comunismul fracturează identităţi. Cea de-a doua parte, cu un umor care funcţionează ca supapă a rigidităţii, se rupe în două. Adolescenţa în devălmăşie şi povestea unei familii în care tatăl pleacă în vest, mama rămîne cu cei doi copii şi se căsătoreşte cu unchiul.

A treia parte, un flash erotic concentrat, după căderea zidului Berlinului, e psihedelică, la limita coşmarului. Hipnotismul lentorii înlocuieşte trepidaţia iniţială. Nica multiplică cele două personaje din text. Toţi actorii sînt pe scenă, departajaţi de filtre de lumină şi înconjuraţi de semi-întuneric, şi spun replicile la microfon. Ca într-un jam-session. Intimitatea e învîrtită ameţitor în cea mai tulburător-periculoasă scenă erotică pe care am văzut-o vreodată. Patul pe care Ofelia Popii, lipită de spătar, rosteşte din ce în ce mai repede textul e rotit uluitor de repede, ca o elice care poate în orice moment să-ţi sară în ochi. Partea a treia este, aşa cum o concep Radu Nica şi Florin Fieroiu, un dans lasciv şi turbulent. Un ropot de senzualitate. Dragostea şi moartea sînt înghiţite într-o capsulă narcotică.


Ceauşescu şi Gorbaciov dau din mînă în direcţia unei explozii năucitoare

Andu Dumitrescu creează, prin proiecţii perfect integrate în compoziţia spectacolului, corpul spaţial al mentalului colectiv stereotip. Spaţiul conceput de el ţine de un imaginar recent. Filmuleţul de la început, în care scenele sînt derulate mereu înapoi ca o reîntoarcere obsesivă la blocajele trecutului, e un fel de încadrare-ramă a spectacolului. Din acest filmuleţ, cu Ceauşescu şi Gorbaciov care dau din mînă în direcţia unei explozii năucitoare, cu bunicuţe care îşi duc nepoţeii la şcoală şi muncitori în uzine, cu Lolek şi Bolek din desenele copilăriei noastre, vor ţîşni proiecţiile ulterioare. Elementele scenografice primare - pat, uşă, masă, scaune, toate pe rotile - creează cadre mobile pentru fiecare scenă.

Spectacolul lui Nica, jucat cu dezinvoltură, pornind de la improvizaţii bine conduse de actori, e o buclă în buclă. O celulă care, la final, se divizează în zeci de atomi. Voci sfîrşit-răguşite, anunţîndu-şi sfîrşitul. Corpuri care se caută buimac. Particule elementare ale însingurării şi morţii. Decorul se strînge, planeta se stinge. Cut.

---

Fişă tehnică:

Vremea dragostei, vremea morţii
de Fritz Kater;
Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu;
Regia: Radu Alexandru Nica;
Scenografie, light design, concepţie şi realizare video: Andu Dumitrescu;
Coregrafia: Florin Fieroiu;
Cu: Ofelia Popii, Cătălin Pătru, Diana Fufezan, Florentina Ţilea, Florin Coşuleţ, Bogdan Sărătean, Horia Nicoară