"Oare nu este plictisitor, demodat să vorbim din nou despre comunism? Nu am epuizat oare aceste discuţii în revistele postdecembriste, de cincisprezece ani încoace?", se întreabă însuşi regizorul. Răspunsul constă în viziunea nouă oferită atât de piesa în sine, precum şi de punerea ei în scenă. Nica vorbeşte despre generaţia celor care au acum între 20 şi 30 de ani, cea care poate şi trebuie să ofere o altă perspectivă asupra perioadei comuniste. O perspectivă "debarasată de ideologia şi complexele părinţilor şi bunicilor", crede regizorul. O perspectivă nouă, într-adevăr, care, cumva, stă în mâini, aşadar cu capul în jos, şi ne zîmbeşte, vorbind nu despre cozi şi umilinţe, ci despre vremea dragostei. O piramidă răsturnată.
Piesa este alcătuită din trei părţi, radical diferite între ele. Inocenţa şi bucuria sunt prezente în cea dintâi, care vorbeşte despre copiii şi tinerii din Germania de Est. De dincolo de cortina roşie amintind de spectacolele comuniste apare un cor povestitor. Pionierii - trei fete cu codiţe şi patru băieţi, adică toţi cei şapte protagonişti ai piesei - îşi expun cu mult umor aventurile de la şcoală, împletite cu cele dintâi experienţe sexuale şi cu excese de alcool.
În cea de-a doua parte, lucrurile devin mai serioase. Doi fraţi, adolescenţi, Ralf (Bogdan Sărătean) şi Peter (Cătălin Pătru) cresc doar cu mama lor (Diana Fufezan). Locul tatălui (Horia Nicoară), care a fugit în vest, este luat de unchiul Breuer (Florin Coşuleţ). Iubirea nu mai încape în glumiţe asortate cu sunete caraghioase, ca în corul pionierilor; iubirea doare şi este un bun motiv să rămâi în est, chiar şi dacă fata, Adriana (Ofelia Popii) te tachinează spunându-ţi că-l iubeşte pe altul. Cei şapte tineri jonglează cu sentimente şi atitudini, dar încă e loc pentru joacă. Încă se zâmbeşte, ba chiar se râde în hohote. Scenele în care profesoara severă (Florentina Ţilea) este ţinta bătăilor de joc sunt savuroase şi conturează bine profilul tinerilor încă puri, necontaminaţi de "valorile" comuniste.
În cea de-a treia parte, după şapte ani, zidul a căzut, dar odată cu el şi restul de inocenţă a celor deveniţi adulţi. Iubirea este dramatică, este soră cu moartea, sexul e tragic, lumea se învârteşte haotic în jurul acestor motive, iar spectatorul este atras în vârtejul disperat-ameţitor al frazelor care curg în şuvoaie nestăvilite.
E vremea morţii, iar scena pare să explodeze în orice clipă, sub tensiunea elementelor adunate într-un mozaic halucinant. O ea şi un el au rămas pe scenă. În fapt, sunt toţi cei şapte actori, interpretându-i pe"Ea" şi pe "El" pe rând. Tot un fel de spectacol în spectacol este şi această ultimă parte. Ea şi el vorbesc la microfon, ca-ntr-un show live. Cele două microfoane trec rând pe rând, pe la toţi protagoniştii, încât nu mai ştii cine e de fapt ea, cine e de fapt el. Toţi sunt el şi toate sunt ea, toţi suntem el şi ea.
Patul din centrul scenei devine un carusel uriaş, care se-nvârteşte din ce în ce mai tare. Din pat, o ea, Adriana (Ofelia Popii) îşi strigă disperarea. Nu mai e nici urmă de bucurie, nici urmă de joacă. De sus, atârnă un ecran, un tablou, pe care se perindă chipurile lor, ale celor şapte. Alb-negru. Se leagănă ca greutatea unei pendule. Tic, tac, tic, tac. Suntem muritori, ni se repetă, aşa cum tot ce ne înconjoară este contaminat de moarte. Toate personajele sunt îmbrăcate în negru. Sarafanele de şcolăriţe şi costumele de elevi sunt purtate direct pe piele. Tot ce e alb a dispărut - fetele, crescând, au renunţat nu numai la şosetele scurte, dar şi la cămăşi, la fel ca şi băieţii deveniţi bărbaţi. A dispărut zidul, dar şi inocenţa.
Regia şi scenografia punctează excelent trecerile de la o etapă la alta, prin efecte vizuale, dar şi auditive - muzica, excepţional aleasă pe tot parcursul piesei, de la Rammstein la clasică, ilustrează minunat schimbările.
Caietul-program al spectacolului este unul deosebit. Sub forma unui caiet de matematică, găzduieşte un mic jurnal al epocii comuniste, dar şi post-comuniste de la noi. Sunt scrise, ca de mână, cu pixul, texte din Scânteia şi poezii de C.V. Tudor, dar şi frumoase pasaje din Dilema veche sau versuri ale lui Emil Brumaru şi încântătoare traduceri după Fritz Kater, realizate chiar de regizorul sibian. Caietul conţine şi o compunere scrisă de o fetiţă de clasa a doua (în spatele numelui se ascunde, de fapt, asistenta de regie, Laura Ilea). Titlul compunerii, Cum trăiesc şi de ce?, capătă semnificaţii după vizionarea piesei. Este tema dată la clasă, de către profesoara cea rea.
Pe ultima copertă, spectatorul primeşte o Temă pentru acasă:
 1. Ce vă lipsea cel mai mult în perioada comunistă?
 2. Ce vă lipseşte astăzi cel mai mult?
 3. Care erau temerile dumneavoastră în R.S.R.?
 4. Care sunt temerile dumneavoastră în România de azi?
Aveţi oricât timp la dispoziţie ca să răspundeţi. Pentru cei care doresc să copieze, iată un indiciu: "A fost odată o ţară - Republica Socialistă România. Dacă sunt întrebat cum a fost? A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, pentru că eram copil şi iubeam" (Radu-Alexandru Nica, parafrază din filmul Sonnenallee, al lui Leander Haussmann).
Răspunsul este şi un foarte bun indiciu pentru a înţelege cum şi de ce piesa stă în mâini, cu capul în jos, şi reuşeşte să mai şi zâmbească.
Vremea dragostei, vremea morţii, de Fritz Kater
Regia: Radu Alexandru Nica
Scenografia: Andu Dumitrescu
Distribuţie: Ofelia Popii, Cătălin Pătru, Diana Fufezan, Florentina Ţilea, Florin Coşuleţ, Bogdan Sărăţean, Horia Nicoară