Destinaţia e drumul - În mijlocul meu, vocea la TIFF, 2021

Documentarul Andrei Hera debutează cu intrarea în intimitatea unui grup de terapie non-convenţională. În cursul şedinţelor, prin intermediul propriilor voci eliberate de amprenta verbalului articulat (reduse, aşadar, la stadiul de răcnet eliberator, de vibraţie internă sau de torent verbal fără sens, însă pline de expresie sufletească), participanţii sunt invitaţi să se deschidă faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi. "Atelierul de voce" condus de către terapeutul Jean-René Toussaint clamează că încearcă să atingă o voce interioară autentică, prin reducerea la tăcere / anularea vocilor impuse de societate.

Apoi, dintre participanţi se detaşează doi protagonişti care au curajul să-şi povestească slăbiciunile, neîmplinirile, ruşinile.
 

Primul este un bărbat, Mihai Popa, care încearcă să se elibereze de trecutul de copil-minune care şi-a dictat prima carte de poezie încă înainte de şti să citească. Popa este prins în imaginea pe care mama sa a construit-o pentru el, în care el nu a făcut altceva decît să se manifeste, iar apoi nu a reuşit să o concretizeze, să o facă să progreseze. Pentru el, a venit timpul să plece - la propriu, chiar - din visele mamei sale şi să îşi construiască, oricît ar fi de dificil, propriul vis.

La scurt timp, urmează o mămică, Octavia Roman, ce înfruntă dificultăţile creşterii unui copil, dar, mai ales, propria neîncredere în vocaţia şi capacitatea sa de a fi o mamă bună. Octavia îşi resimte fetiţa ca un judecător permanent, la înălţimea standardelor căreia - exigenţă mai degrabă imaginată de ea însăşi decît pusă în practică de copil - îi este foarte greu să se înalţe.

Încolţiţi şi exasperaţi, amîndoi se angajează într-o mărturisire, într-o explorare de sine, făcîndu-ne, în paralel, privilegiul de a le fi martori prin filmările atente şi pline de răbdare realizate de Andra Hera şi de operatorul Andrei Oană.

Documentarul se lipseşte de vocea naratorială care să ne explice sau măcar să ne ghideze discret în înţelegerea a ceea ce se se întîmplă. Poate şi de asta nu rareori ne întrebăm: "Ce căutăm noi în viaţa acestor oameni? Cum de ne-au permis - prin intermediul celor care au filmat - să intrăm pe teritoriile lor atît de bine protejate".

Căci, în mod curajos, protagoniştii nu ne arată faţă lor ideală, acel Supra-Eu freudian, ci aspecte prea puţin măgulitoare sau chiar crize de nervi. Iar aici merită remarcată munca de lămurire şi de persuasiune dusă pe lîngă protagonişti pentru a-i convinge să accepte prezenţa intruzivă a unui întreg echipaj de filmare în procesul lor intim de vindecare şi de căutare de sine.

Farmecul filmului provine, de altfel, tocmai din această abordare mitologică în care imaginile celor doi protagonişti sunt mai degrabă povestirea unor călătorii mitologice decît portretele unor oameni în carne şi oase. Nu ne sunt oferite elemente concrete de istorie personală (ce studii au, cum îşi cîştigă pîinea, etc.). Ni se spune doar că trăiesc în Botoşani, dar este un Botoşani imponderabil, complet rupt de trecerea timpului sau de frămîntările tranziţiei.

Într-un final, documentarul Andrei Hera aparţine acelui gen de filme în care, pe măsură ce începi să pricepi dificultăţile implicate în realizarea sa, te acaparează spontaneitatea protagoniştilor şi, mai ales, întorsăturile neprevăzute. Îţi dai seama că şi realizatorii au fost în aceeaşi poziţie în care eşti tu acum ca spectator: habar nu aveau cum va evalua povestea. Unde vor duce filmările? Vor ajunge undeva, într-un punct în care naraţiunea să capete sens, sau va fi avortată acolo unde decide, orb şi fără consideraţie pentru eforturile deja depuse, soarta capricioasă a filmărilor exploratorii?

În cazul de faţă, spre lauda sa, Andra Hera reuşeşte să-şi ducă povestea aleasă la bun sfîrşit şi să închidă cercul călătoriilor protagoniştilor săi.