Aşadar, din acest spaţiu de "între" (în care ştiu că nu sunt deloc singură), vreau să scriu la cald despre un film care, cum s-ar spune pe la noi prin cartier, mi-a dat la temelie: Supernova, al doilea lungmetraj al regizorului britanic Harry Macqueen, cu Colin Firth şi Stanley Tucci în rolurile titulare.
***
Trebuie spus din capul locului că Harry Macqueen nu agită niciun steag. Discreţia se numără, cred, printre principalele calităţi ale filmului său. Este o intenţie împlinită, pentru că, aşa cum spune într-un interviu acordat la TIFF 2021 lui Alberto Păduraru, regizorului i s-a părut mereu interesant faptul de a face un film în care relaţia centrală să fie homosexuală, şi totuşi filmul să nu vorbească despre asta în niciun fel, să nu o menţioneze, să nu influenţeze intriga sau naraţiunea. Pe de altă parte, dacă vorbim despre intenţie, ar fi cel puţin naiv să credem că e doar o întâmplare faptul că pătrundem, prin marele ecran, în povestea unui cuplu alcătuit nu dintr-un el şi o ea, ci dintr-un el şi un el. Nu. Nu e deloc o întâmplare, cum de altfel tot regizorul o recunoaşte, în acelaşi interviu ("[...] cred că filmul este destul de politic, dar politic într-un mod foarte liniştit"). Este limpede, aşadar, că lucrul se înscrie pe agenda deja nu atât de recentă a normalizării, a de-marginalizării realităţii LGBTQ+. Lucru care subîntinde două capcane. Pe de o parte, dacă te uiţi la film "ca şi cum asta n-ar fi" (şi dacă, din varii motive, scrii despre el în aceeaşi cheie - aşa cum s-a scris şi, probabil, cum se va mai scrie), eviţi să te situezi faţă de miza lui politică şi, astfel, i-o neutralizezi. Ceea ce s-ar putea să nu-i convină prea tare. Pe de altă parte, dacă ideea de "film cu gay" se constituie într-o barieră care te face să dai cu el de zid şi să treci mai departe fără să priveşti în urmă, pierzi enorm. Din spaţiul meu de "între", m-am hotărât să trec, totuşi, dincolo de coajă. Aşa se face că nu am ratat o poveste răvăşitoare, în toate culorile omenescului.
Bref: Sam (Colin Firth, îndrăgibil chiar şi la şaizeci de ani, chiar şi gay) şi Tusker (Stanley Tucci) sunt împreună de treizeci de ani. Sam e pianist şi Tusker e scriitor. Le place să se uite la stele, iar Tusker cunoaşte sistemele ca pe propria palmă. Când Tusker este diagnosticat cu demenţă, cei doi pleacă într-o excursie cu rulota, de-a lungul căreia se vor reîntâlni cu locurile şi oamenii dragi care le jalonaseră existenţa. Şi cu ei înşişi, căci criza are această calitate. Călătoria e o închidere luminoasă a cercului lor, însă are şi ceva psihopomp, pentru că cei doi se afundă, treptat, în bolgiile spaimei. Nu spaima de moarte, ci de anticamera ei, care aici ia înfăţişarea maladivă a uitării.
Cel de al doilea cadru din film a apărut pe ecran tocmai atunci când, cu stomacul cam strâns, nutream speranţa că nu vor fi, totuşi, prea multe scene explicite. Ei bine, stomacul s-a strâns şi mai tare. Dar am înţeles repede că acel cadru fix şi prelung era necesar, pentru că în economia filmului, e detaliul precis care ne vădeşte dintru bun început în ce fel de relaţie se află cei doi protagonişti. După, regizorul e mai degrabă discret şi, pentru a escalada relaţia dintre Sam şi Tusker, preferă alte mijloace, aş zice mult mai subtile, păstrând ceea ce m-am hotărât să numesc "scene explicite" pentru momentele de disperare pură. De altfel, am convingerea intimă că este singurul motiv pentru care acest cadru e al doilea şi că, în cronologia filmului, el e de fapt ultimul. Indiciul meu? Veiozele. Să trecem mai departe.
Că relaţia e una profundă, matură, coaptă începe să se vadă imediat, din secvenţele de road movie la bordul rulotei care e un fel de celulă, în sens organic, a iubirii lor, un fel de particulă de praf stelar care concentrează în nanodimensiunile ei toate elementele. Tusker îl tachinează pe Sam într-o vervă şi cu o candoare care, pentru câteva minute, ne dau impresia că urmărim o comedie deşteaptă. Tusker e cel vulnerabil trupeşte, cel ale cărui sinapse mor încet-încet, însă dintre cei doi, tot el este şi cel care are teribila putere de a râde şi de a-i molipsi şi pe ceilalţi cu râsul lui, până într-acolo încât, în multe rânduri, râde şi de propria neputinţă. E puternic şi pentru că îşi priveşte boala drept în faţă, necruţător, alegând, de pildă, să nu îşi pună în bagaj medicamentele (nu pentru că a uitat, ci pentru că e conştient că nu ajută la nimic) sau recunoscând că, dacă ar fi să i se îndeplinească o singură dorinţă, ar vrea "să nu aibă chestia asta, tâmpitule" (vezi Ora de demenţă, înregistrarea lor radio în joacă, mostră de cruntă şi dementă veselie într-o seară domestică în rulotă).
Puterea lui Sam, pe de altă parte, e din altă plămadă. El e cel care amână să privească adevărul în faţă ("Aş vrea ca excursia asta să nu se termine niciodată"), care se agaţă de tratament, la care întâlnim de mai multe ori de-a lungul filmului atitudinea hiperprotectivă, aproape infantilizantă, a îngrijitorului, dar care în acelaşi timp se amăgeşte cu perseverenţa obişnuită în situaţia lui ("Încă nu e atât de rău", "Se mai întâmplă", "O să ne descurcăm"). Dintre cei doi, el e personajul tragic. Personajul sfâşiat. Iniţierea lui prin bolgii e mai abruptă, pentru că în vreme ce Tusker se va cufunda treptat în uitare, el va rămâne martorul pe deplin conştient al acestei înstrăinări: "O să te îmbrac, o să te hrănesc, o să te spăl, o să te şterg la fund." De altfel, deja îi este ochi şi mâini lui Tusker, care nu mai poate citi, îşi pierde treptat motricitatea fină şi, uneori, simţul orientării în spaţiu. Cinic, însă Tusker are cumva privilegiul bolii, privilegiul pasivităţii date de perspectiva amorţirii conştiinţei, în vreme ce Sam ştie că va trebui să trăiască totul în carne vie. Sam e puternic pentru că nu are încotro. Îl vedem pe Colin Firth robust şi neputincios, magistral şi discret, cu plânsul în gât şi cu ochii împunşi de lacrimi, prins în două dintre cele mai grele încleştări din lume: lupta cu sine şi lupta cu omul iubit. Dar cine suferă mai crunt - cel care ştie că va uita sau cel care asistă la uitare? Orice răspuns la această întrebare e nedrept.
Aşadar, Sam şi Tusker sunt amândoi puternici, amândoi vulnerabili. Fiecare cu felul lui, nuanţat, de vulnerabilitate şi putere, care îşi sunt complementare şi preiau cârma în diferitele momente ale poveştii. E o sondare a omenescului prea profundă, prea complexă pentru ca în alcătuirea filmului să mai rămână loc pentru vreo urmă de manifest. "Cred că [...] filmele care includ o relaţie homosexuală tind să fie despre perioada de găsire a sexualităţii sau de asumare a ei", spune Harry Macqueen. Dar el a ales altceva. Şi asta se vede în primul rând în corpuri. Corpurile din Supernova sunt asumat îmbătrânite. Vedem musculaturi nu atât de ferme, piei care atârnă, fire albe, umeri aduşi, ciolane, riduri. Dar nu sunt corpuri de o bătrâneţe sordidă (decât în perspectivă). Sunt corpuri peste care timpul a trecut pur şi simplu - corpuri un pic mai stinse, dar încă fumegânde -, lucru din care putem măcar să sperăm că au înţeles ceva.
A fost un moment în care i-am reproşat filmului ritmul parcă prea lent. Drumuri cu rulota prin peisaje răpitoare, în acorduri de violoncel, cafele prin benzinării, cu cioace à la Tusker, plimbări prin pădure, petreceri emoţionante cu familia şi prietenii - toate se succedau cuminte, într-o cadenţă domoală. Dacă m-am plictisit? Nu tocmai. Dar a fost un timp în care m-am întrebat: "Bun. Încotro?" Şi mi-am dat seama curând că am greşit neavând mai multă răbdare, din două motive: primul - pentru că mi-am adus aminte că boala uitării e parşivă, că se instalează lent şi pe nesimţite, aşadar mi-am dat seama că filmul îşi potrivise pasul după ritmul ei; al doilea - pentru că, fir-ar să fie, acela era un ultim timp de trezvie pentru Tusker, aşa că merita trăit pe îndelete. Apoi a venit climaxul.
Şi, apropo de climax, i-am mai reproşat ceva filmului. Şi iar m-am înşelat. A fost o vreme în care m-am gândit că prea cantonează drama personajelor în faza incipientă a bolii - cu alte cuvinte, în frica de dramă, şi nu în drama propriu-zisă. Mai ales că măsura putinţei şi a neputinţei se arată abia mai departe pe drumul uitării. Am greşit uitând că Harry Macqueen a ales să spună povestea altfel decât s-a mai spus, să nu urmeze reţeta, bunăoară, din Still Alice, sau din Iris, sau din The Father (pe cel din urmă încă îmi fac curaj să îl văd). Drama personajelor lui nu e cea a confuziei, a pierderii treptate a controlului sau a mizeriei fizice. Drama personajelor lui e de fapt o tragedie şi constă în faptul că trebuie să aleagă. Trebuie să îşi folosească libertatea fără să i-o calce în picioare pe a celuilalt şi fără să pângărească acel lucru care îi uneşte. Aici e chinul, aici e sublimul. Despre asta e Supernova. Nu e un film cu sau despre gay mai mult decât e un film cu rulote şi căţei. Dar e un film despre sfâşiere şi lumină, despre disperare şi speranţă. Şi, mai ales, despre alegere.
Nu de dragul vreunui Happy End - căci nu există -, dar mie îmi place să cred că Sam şi Tusker au ales să meargă cu rulota lor pe drumul luminos, în dâra supernovei. În această cheie aleg să înţeleg penultimul cadru din film, care - deşi compoziţia vizuală ar putea-o sugera - hai să nu fie vreo pledoarie subtilă pentru căsătoriile la altar între persoane de acelaşi sex, că micşorăm filmul şi e păcat. (Nu sunt naivă, am remarcat gros-plan-urile repetate pe verighete, dar nu cred că despre asta e vorba.) Hai să fie, mai bine, o altfel de nuntire, una care a lăsat în urmă şi trup, şi discurs, şi politică, şi lume. Nuntirea dintre sufletele îngemănate, care nu pot fi altfel decât împreună.
***
Am fost de faţă la cel mai frumos sărut dintre părinţii mei. Cred că a fost mai frumos chiar şi decât cel din care m-am născut. Se întâmpla acum o jumătate de an, în holişorul strâmt al căminului de bătrâni în care tocmai îl internasem pe tata, diagnosticat cu Alzheimer şi aflat în ultima etapă a bolii. Mama s-a aplecat peste fotoliul rulant şi, prin mască, l-a pupat pe obraz prelung, cu nesfârşită dragoste şi sfâşiere. Iar el - pierdut şi cu trupul deja rigid - i-a răspuns pupând-o tot pe obraz, tot prin mască, des şi mărunt, cu sete. Cuminte. Mai aveau cinci zile până să împlinească patruzeci şi şase de ani de la căsătorie. Avea să fie ultimul lor sărut şi ultima lor întâlnire aici. Peste o săptămână fără trei ore, la fel de cuminte, tata a murit. În timpul acelui sărut - pentru care n-o să pot vreodată să Îi mulţumesc îndeajuns lui Dumnezeu -, poate că demenţa l-a făcut pe tata să nu mai ştie cine este el, dar nu l-a împiedicat să simtă cine este ea. Şi să îi răspundă.
De aceea cred eu că s-a înşelat Tusker dacă, dintre cele două variante posibile, a ales-o cumva pe cea facilă, dictată de frică. Dacă aşa a făcut, degeaba ştia stelele pe de rost, că nu a atins niciuna. A ratat. Şi abia asta - nu homosexualitatea - ar răsturna iubirea şi i-ar da chip hâd. Dar filmul nu îmi spune. Mă lasă să mă întreb. Mă lasă să sper. Mă lasă să aleg.