A XIII-a... shakespeariană - Rondul de noapte la TIFF, 2021

Dincolo de figurile celor 18 protagonişti şi de aspectul plastic, Rondul de noapte al lui Rembrandt înfăţişa o poveste. Una complicată, întunecoasă, tenebroasă... chiar dacă personajele din el (nişte strămoşi mai olandezi ai lui Jupân Dumitrache şi Ipingescu), cetăţeni la fel de onorabili, dar care - susţine Peter Greenaway - tocmai ce făptuiseră o crimă. Şi chiar dacă noaptea aia rembrandtiană era - s-a descoperit în zilele notare - cam "americană", în sensul că trecerea timpului a umblat la culori, virând tonurile spre tot mai închis, alegoria a devenit, în epocă, notorie, ducând la marginalizarea şi chiar ostracizarea artistului care şi-a permis să-şi bage nasul şi să exprime, codificat şi încifrat, toată tărăşenia. historia.ro/rondul-de-noapte-si-enigmele-sale.

Cu numai un sfert de veac mai devreme, dincolo, mai peste mare, unui alt artist de geniu i se publica post-mortem (un fel de pomenire la 7 ani?), comedia A douăsprezecea noapte (sau "Ceea ce vă doriţi"). Greu de spus de ce acea lucrare a trebuit să aştepte atât de mult spre a fi arătată publicului. Să fi avut, şi ea, vreo cheie, ceva...? Imposibil n-ar fi - dar să nu umblăm după cele conspiraţii. Au trebuit, şi în cazul ei, să mai treacă vreo 350 de ani până ce un estetician polonez, Jan Kott, să-l trateze pe dramaturg drept Shakespeare, contemporanul nostru. Şi să afirme, analizând textul, ideea că noaptea este mediul predilect al dezlănţuirilor instinctuale, al unei libertăţi totale, chiar dacă trecătoare, deci iluzorii, în care visele şi impulsurile cele mai ascunse, unele ruşinoase ("mie-mi spui?!" zicea al nostru rondist de noapte, Ipingescu) ce colcăie, neştiute sau doar reprimate în subconştient, prind nu doar viaţă, năvălesc în scenă - care e, nu-i aşa?... lumea toată / şi toţi oamenii - actori. Hey, mister Shakespeare! Şi alţi misters şi mistere: mister Rembrandt, mister Demian...


"Un clown singuratic, cu pasul grăbit... Sub cer fără stele pe-un drum părăsit... Porţile nopţii larg deschise promit alinare, somn fără vise... Visele nopţii, umbre tăcute, poartă povara zilei trecute... Nimic de păstrat, prea mult de uitat aceeaşi noapte, feţe mascate un fum de pictat" Un univers fluid şi imprevizibil, cald şi rece, provocator şi atrăgător, doldora de mistere şi fantasme, de obsesii ori spaime, de incertitudini, de ambiguităţi fragile, adesea fragmentate, oscilând între comic şi absurd, între reverie şi coşmar - cam asta zămisleşte acest extraordinar film al lui Iosif / Josef Demian. Aşa cum splendid grăieşte duhul muzicii născute, parcă, din curgerea suitei de întâmplări şi infiltrat organic în fiecare cadru al filmului: "fiecare cu noaptea lui".

Stranietatea strecurată printre faldurile de întuneric, izbucnind uneori în lumina unor reflectoare ascunse, dar care se sting la fel de neaşteptat (obsesia reflectorului din Pădurea spânzuraţilor, cel distrus eroic de Bologa al nostru, spre disperarea filosofică a înţeleptului Klapka?) amestecă umbrele; le supradimensionează fascinant pentru unii, apăsător pentru alţii.

În lumina cu adevărat măiastră, pusă la cale de acelaşi Demian - coautor al imaginii, cum modest se prezintă - ne trezim în interiorul unor întâmplări, prin care se strecoară oameni ciudaţi, deosebiţi, la limita plauzibilului şi totuşi - paradoxal - foarte verosimili. Ce să fie...? Cine sunt şi ce se petrece cu ei? Una după alta, istorii bizare se zburătăcesc pentru un timp, precum liliecii, se petrec una din alta sau trec una pe lângă alta, spre a se pulveriza, aneantiza într-un fluid generat de o sursă superioară: ARTA. Actorii - căci, dacă avem puţintică răbdare, vom vedea ce hram şi ce har poartă aceste personaje - trăiesc imaginativ. Câteodată mai ales noaptea - cea care face să dispară graniţa între vis şi realitate - imaginaţia generează alte închipuiri, obsesii... Pentru toată lumea, dar cu precădere pentru ARTIŞTI. Statutul lor intelectual este unic, nu seamănă cu al niciunei alte profesii: "Tot ceea ce trăieşti sau experimentezi în viaţă, tot ceea ce vezi sau gândeşti, tot ce te bucură sau te face nefericit, toate regretele şi toate bucuriile, tot ce iubeşti sau urăşti, tot ce eviţi sau toate lucrurile spre care tinzi, toate realizările şi toate eşecurile, tot ceea ce aduci cu tine pe lume la naştere - temperament, înclinaţii, talente, toate fac parte din acea zonă a fiinţei tale aşa numită adâncimile subconştientului. Uitate de tine sau niciodată cunoscute ţie, toate trec printr-un proces de purificare. Şi devin sentimente. Transformate şi curăţite, ele devin părţi ale materialului din care Individualitatea ta creează psihologia, "sufletul" iluzoriu al personajului" afirmă Michael Tchekov, nepot nu al lui Rameau, ci al unui oarecare Anton Pavlovici...

Cu un viraj turbionar, imaginaţia lui Demian desenează şi aşază pe harta unei alte nopţi de vară caracaleană (da, acolo unde nu doar s-a răsturnat celebrul car, dar s-a şi filmat grosul materialului) nişte "marionete", nişte închipuiri, extensii pecetluite ale scenei scăpate - printr-o explicaţie perfect logică, dar oferită la urmă, atunci când nu numai Pamponul nostru şi-ar pierde răbdarea de a asculta o istorie complicată - în lumea din afara teatrului. Ce să facă, bieţii? Trebuie să se descurce cumva... căci identităţile oficiale, dimpreună cu actele, cu telefoanele, cu tot ce ţine de existenţa lor reală sub aspect social, au rămas încuiate, adică inaccesibile. Aruncaţi pe drumurile nopţii, se trezesc (sau nu se trezesc din visele / rolurile lor?) atacaţi şi deformaţi de chestii ciudate, parcă distopice, care le violentează, câteodată chiar violează existenţa. Dar... care existenţă? Căci Măria Sa, Actorul are privilegiul păcătos de a trăi o multitudine de vieţi, împreună cu personajele întruchipate de el. Peste caracterul lor fictiv se suprapun, fatalmente visele, obsesiile, adesea coşmarurile personale... Cele din care este plăsmuită ARTA. Acest carusel al vieţii reale / ireale se învârte, mai ceva decât Pământul. Centrifugarea lor degajă scântei... aşchii de realitate care, aruncate în spaţiul real, se întrupează la rândul lor, ca după o explozie solară, într-o multitudine de alte CEVA-uri. Triada ARTĂ - VISE - REALITATE este înfăţişată, cu o încântătoare măiestrie, de scenaristul şi regizorul şi operatorul Iosif / Josef Demian. Poveştile plăsmuite de el sunt, în acelaşi timp, stranii, amuzante, duioase, ridicole, fascinante, comice, groteşti sau absurde. Cam ca viaţa, nu?

Atmosfera onirică se instaurează şi stăpâneşte totul. Realitatea este apucată de ici, de colo, de pe unde a încercat să scape, scoasă de prin cotloane ascunse şi scăpată înapoi. Personajele au... şi n-au viaţă: boschetarul din tren nu poate comunica decât cu o mască, sub care se ascunde femeia visurilor lui. Cătuşele cu care sunt legaţi poliţiştii delincvenţi rămân unele de recuzită, permiţând eliberarea şi crima; pentru că, niciodată, arta nu a putut opri un criminal, o brută. Bătrânul înghesuit în patul lui de personajul regizor (la adăpostul nopţii) erotoman are şansa să i se ofere accesul direct la vaginul femeii perverse... dar (ghinion!), cu mâna maltratată, frigidă. Cei doi bătrâni nimeriţi, din greşeală, în restaurantul select, ajung să fie înnobilaţi (la fel de fictiv), participând la nunta unei Albe ca Zăpada cu cei... 9 pitici ajunşi amanţi adulţi, unul mai real decât altul. Noroc cu telefonul ce are, ca sunet de apel, melodia preferată a venerabilei şi năucei doamne. Pentru care soţul galant se roagă de proprietar: "Nu răspundeţi, ei îi place aşa de mult! Mai rugaţi-l să vă sune odată!". O prostituată de lux oferă preludii cu reviste porno depăşite, dar soluţia pentru excitarea clientului este o... carte cu desene adecvate, colorarea acestora devenind o modalitate sui generis... adică (ah, obsesia noutăţilor cu orice chip!) ce nu s-a mai văzut.

Stări şi situaţii, ipostaze, chipuri; unele te uimesc, altele te amuză sau te înspăimântă - asta devine după facultăţi, vorba unui personaj de roman. Pentru că, spre a intra în siajul acestei creaţii absolut originale cu care ne regalează Demian, ai nevoie de sensibilitate, de cultură... filosofică, literară, muzicală şi, mai ales, cinematografică. Doar aşa poţi regăsi şi aprecia trimiterile discrete, subtile, rafinate şi reverenţioase, la Blow Up-ul sau Noaptea lui Antonioni, la Secvenţe-le lui Tatos, la L'année dernière à Marienbad al lui Resnais sau Once Upon a Time in America cel făcut la vârsta de 75 de ani de Sergio Leone (un tinerel, totuşi, faţă de octogenarul Demian!). Fără gust (sau cu el pervertit) nu va intra nimeni în rezonanţă cu muzica fascinantă a Erikăi Jozsa Demian, parcă generată de povestea şi de atmosfera filmului, care ţi se lipeşte pe creier, de nu mai scapi de ea. Fără cultură şi maturitate intelectuală nu poţi sesiza atmosfera specială, ritmul ascuns, dar esenţial pentru împlinirea poveştii alcătuite din alte poveşti. Nu poţi înţelege - sau gusta - aceste jocuri de spirit, câteodată grave, cu adâncimi insondabile, alteori construite ghiduş şi introduse de autor, cu spontaneitatea şi spiritul ludic al unui tânăr student, în vârtelniţa nopţii. Nu înţelegi acel aer de vag şi voit falset (un altfel de verfremdungseffekt - uite că se poate nu doar pe scenă, ca la Brecht), la care contribuie mişcarea uşor imprecisă, abulică a actorilor şi rostirile lor asemeni unor episoade de vorbit în somn, "luate din prima"; adică fără repetiţii şi duble nenumărate, menite să asigure aerul acela de "perfect autentic", de "exact ca-n viaţă". Nu, aici e ca-n filme! Filmul în care personajele par într-o stare mai curând de semi-trezire, de care nu par capabile să se desprindă ci, dimpotrivă, să alunece înapoi, în şanţurile morfeice. Dar, mai presus de toate, n-ai avea cum aprecia dimensiunea pluri-semnificantă a Rondului de noapte, tocmit şi dospit din marea cultură universală... şi restituit ei cu har, cu devotament şi mult respect faţă de nemuritoarea ARTĂ A FILMULUI. Aceea perenă, pe care bătrânul Demi şi marea lui iubire faţă de cinema o slujesc impecabil, adăugându-i o mereu binevenită plecăciune.