De vreo trei săptămîni, cineva (vezi aici cine) încearcă să mă convingă, în chiar paginile Suplimentului, că manelele ar fi acum muzica reprezentativă şi inevitabilă pentru lumea românească. Fiind compuse cu talent "genuin", mi se spune, ele ar fi muzica de toate zilele a mai tuturor, chiar dacă se mai ascultă odată cu ele şi ceva folclor, pop, valsuri, muzică indiană etc. Ar fi imposibil de rezistat acestui tsunami muzical care a lovit poporul nostru.
Manelele sînt, mai rău, o "pandemie", ca să spunem lucrurilor pe nume! În plus, sînt muzica de "consum", cea de vînzare la noile cooperative, muzica "de mase". Iar maselor populare, cum se ştie, nu li te poţi opune. Să nu mai vorbim de consum care - nu? - este motorina Mercedesului capitalist. Şi cine să se opună consumului? Poate Banca Mondială. Iar dacă i te opui, eşti doar un "cîrtitor". Un soi de intelectual depăşit, ce mai... Ba, mai mult, mi se spune, a te opune invaziei muzicii primitive, textelor stupide, într-un cuvînt subculturii - şi colegul meu cu rubrică la ziar este de acord să califice astfel manelele -, a te opune prostului gust care vrea să impregneze pînă şi imnul naţiunii ar fi un act "bolşevic". Curioasă încercare de a explica ofensiva civilizaţiei mahalalelor în ceea ce riscă să devină, ar putea crede un extraterestru, un război al civilizaţiilor în ligheanul balcano-dunărean. Că nu există scăpare ar mai dovedi-o statisticile de vînzare a discurilor pe piaţa românească, copleşitoare în a demonstra cine are dreptate. Nu vă întreb cît de multe asemenea statistici aţi văzut în presă; despre cît de multe discuri de muzică clasică se găsesc pe piaţa românească nici nu mai pomenesc. Pe lîngă statistici, se invocă şi cantitatea de lacrimi isterice pe care le-ar stîrni concertele interpreţilor de manele, comparabilă, pentru mine, doar cu cea vărsată pe vremuri la cenaclul "Flacăra" pe versurile nemuritoare "Trăiască Ceauşescu, trăiască România, trăiască şi poporul...". Fiindcă asta a văzut la televizor, multă vreme, generaţia mea, şi nu invocatele concerte ale Beatles-ilor sau Rolling Stones-ilor.
Una peste alta, ce mai, un nu hotărît lui Mozart şi valorilor intelectuale depăşite de timpuri! Aproape nici o dilemă în demonstraţie şi în democraţia pentru manele; Cosaşule, uită-l pe Schubert, pe "divinul" Mozart! Adapă-ţi armata de cavalerie la apa manelelor sau la loc comanda! Indicaţii Filarmonicii şi Operei române nu li se dau, dar ar fi cazul, poate, să se adapteze şi ele muzicii genuin (dez)compuse. Fiindcă formule mai puţin sau mai mult ironic-vulgare, mai mult decît mai puţin teribiliste, despre poporu' român "care s-a născut cu Carmen în gură şi a supt lapte de la Faust" la ce altceva pot să îndemne? Mă îndoiesc că la o reflecţie serioasă. Spre deosebire de mai tînărul scriitor, n-am însă absolut nici o îndoială că aniversarea de 250 de ani a naşterii manelelor nu se va întîmpla şi că, într-un tîrziu, ele se vor retopi în praful din care au apărut, pentru a lăsa locul altei muzici, altui grad de civilizaţie a românilor. Pînă atunci, în lipsa unei organizaţii neguvernamentale, Music Rights Watch, faceţi loc fiecare maşinilor de spălat strada culturală şi educaţiei muzicale a copiilor.
Dar, acum, cînd ziua lui Mozart e atît de aproape, prefer să-l răsfoiesc pe Sebastian şi să citesc despre "senzaţia fizică de a mă afla sub o boltă de sunete. E o senzaţie de monumental, care face pentru prima dată ca vorba arhitectura sonoră să nu fie pentru mine o vorbă goală". Sebastian, pentru care Mozart suna atît de "delicat şi melodios", impregnat de "o melancolie supremă" şi care era la Filarmonică sau, simplu, în ascultarea radioului "mereu [cu] Enescu..., o sonată de Schumann, una de Mozart, una de Bach". Fără sanchi!