august 2021
Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2021
Nu vreau să spun că e un spectacol fără cusur. Nu vreau să spun nici că e cel mai bun spectacol pe care l-am văzut. Nu pentru că n-aş simţi asta, ci pentru că probabil n-ar fi corect. Dar Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba este spectacolul pe care l-am văzut, l-am ascultat, l-am simţit, l-am plâns şi aş mai face-o de o sută de ori dacă aş putea. E spectacolul de care aveam nevoie. E spectacolul în faţa căruia am ales să-mi deschid sufletul cu totul. E spectacolul pe care-l voi purta cu mine veşnic de acum înainte. Căci l-am trăit la intensitate maximă. Pentru că e genul acela de spectacol în faţa căruia nu poţi face altceva. Sigur, poţi încerca să rămâi stană de piatră, poţi încerca să te prefaci că nu eşti afectat, dar eşti. Pentru că, într-un moment sau altul, te vei regăsi. Şi-ţi vei ascunde lacrimile de auto-identificare cât de bine vei putea, iar când vei rămâne singur ţi le vei însuşi, fiindcă nu-ţi va mai rămâne altceva de făcut.

Toţi actorii urcă pe scenă şi-şi spun propria poveste. Radouan nu se simte nici francez, nici berber, cu toate că se trage dintr-o familie de berberi stabilită în Franţa. Ilinca ne spune despre drumul pe care şi l-a ales, teatrul, început în familie şi ajuns acum la răscruce. Ioana vorbeşte deschis despre acceptarea propriului corp care poate deveni o închisoare, mărturisind că nuditatea care-i este cerută la audiţii se transformă într-o formă de agresiune. Clemence subliniază ruşinea faţă de propriile-i origini, pe care a simţit-o prima dată într-un turneu, jucând în foste colonii franceze, în care sărăcia locuitorilor contrasta violent cu tratamentul special primit de actori. Nicholas povesteşte cum a fost crescut fără tată, fără un model masculin, fapt care l-a determinat să nu corespundă ideii standard de masculinitate, fiind aspru judecat de colegii de la şcoală. Astfel, el chestionează clişeul "bărbatului adevărat" (clişeu penibil, dacă mă întrebaţi pe mine). Şi, în final, Claire se deschide în faţa publicului şi povesteşte despre propriul tată absent, pe care nu l-a întâlnit decât de câteva ori în viaţă, imaginându-şi-l pe el ca un supererou şi imaginându-şi relaţia pe care ar fi avut-o cu el, aşa cum n-ar fi putut niciodată să fie.

Ceea ce se întâmplă pe scenă mai bine de două ore nu îţi permite nici o secundă să laşi garda jos. Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba aduce pe scenă fragmente din piese clasice, precum Trei surori de Cehov, Hamlet de Shakespeare, Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, Dubla inconstanţă de Marivaux, Tatăl de Strindberg. În acelaşi timp, avem parte şi de fragmentele din emisiuni TV variate - filme clasice, filme porno vintage, reportaje şi documentare. Însă probabil ceea ce variază cel mai mult în acest spectacol (aş fi tentată să spun că sunt costumele, dar nu!) este muzica, fragmentele muzicale alternând de la musical, la operă, la muzică pop, ba chiar şi la manele.

Toate aceste lucruri, poveşti, minuni se construiesc în jurul unei poveşti mai simple şi, aparent, mai copilăreşti - Povestea familiei de pinguini din Ţara Gheţurilor, o ţară înecată de corupţie şi pe cale să se topească, care alege să fugă în lume pentru a oferi copiilor-pinguini un trai mai bun. Dar unde în lume s-ar găsi un trai mai bun, ne întrebăm după ce auzim toate poveştile acestei echipe mixte? Oare într-o Europă divizată, în care cetăţenii vechilor culturi simt ruşinea efectelor colonialismului, în care cuvântul "progres" şi-a pierdut orice însemnătate, în care a doua generaţie de emigranţi se simte tot străină şi trăieşte cu teama de a-şi vedea părinţii deportaţi? Într-o Europă devenită "muzeu în aer liber pentru turiştii bogaţi", cum spune Ilinca Manolache în monologul său despre moartea teatrului?

În monologul său, Ilinca Manolache pune sub semnul întrebării rolul teatrului în ziua de azi, în lumea de azi, o lume înecată în violenţă, în ură, o lume în care ziduri, bariere şi frontiere sunt ridicate pentru a ne feri de cei care nu sunt ca noi, cei "diferiţi". Însă apoi Radouan Leflahi se plimbă printre spectatori şi îi întreabă privindu-i direct în ochi când cred ei că cineva devine "exponent al diversităţii", oferind multiple variante de identităţi. (Dacă sunt homofob, fac parte din diversitate? Dacă n-am văzut nici un film din Noul Val, fac parte din diversitate? Dacă sunt un actor francez şi joc pe scene româneşti, fac parte din diversitate? Dacă nu ascult rap, fac parte din diversitate?) Aşa cum se întâmplă când repeţi de prea multe ori un cuvânt, în acest caz diversitate, el devine absurd şi chestionabil. Îi credem diferiţi pe cei care nu sunt ca noi, nu gândesc ca noi, nu mănâncă şi nu iubesc ca noi. Şi ne construim ziduri înalte, ne izolăm în singurătatea noastră, doar nu cumva să ne acceptăm unii pe alţii. Ce tragedie ar fi! Ce tragic ar fi să ne acceptăm, să ne arătăm dincolo de piele, de identitate naţională, de măştile pe care le afişăm zi de zi.

Nu merită să faci, reiese din acest spectacol, decât un teatru al urgenţei, onest, direct, care să vină să taie în carne vie, începând cu a celor care îl joacă şi care se expun fără rezerve în faţa spectatorilor.

Despre scenografie şi costume nu pot spune altceva decât că au fost superbe şi perfecte. Căci nu aş putea mai mult. Orice cuvânt în plus ar fi, cred eu, în van.

În lumea de azi, toţi suntem arătaţi cu degetul. Judecaţi. Hărţuiţi. Respinşi. Ruşinaţi. Frustraţi. Ne zvârcolim neputincioşi sperând că vom scăpa de etichetele care ne-au fost puse, de corpurile cărora le suntem prizonieri, de lipsa iubirii şi de neacceptare. Suntem într-atât de îngroziţi de propria persoană, încât ne punem mască după mască, ne îmbrăcăm în atributele care ne sunt date de ceilalţi, ba chiar uneori jonglăm între multele identităţi posibile pe care ceilalţi le pretind de la noi, până când dispărem ceea ce suntem noi cu adevărat. Toate astea pentru puţină acceptare, puţină iubire, pour un peu de tendresse, cum ar spune Jacques Brel.

După mai bine de două ore, după râuri de lacrimi de deznădejde şi disperare plânse pe sub masca de protecţie, după pumni în stomac şi după tumult, după goliciunea poetică a trupurilor şi sufletelor de pe scenă, după foamea de iubire şi acceptare, după toate astea vrei să opreşti clipa. Să laşi un buchet de flori în faţa uşii tatălui care n-a mai vrut să ştie de tine.

Într-o zi, lumea se va schimba. O speranţă. O povară. O confesiune. O constatare dorită. Sau doar o minciună necesară.

Şi dacă, totuşi, lumea nu se va schimba?


Descarcă programul indoor şi online, respectiv outdoor al FITS 2021 aici şi aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus