septembrie 2021
Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2021
De la premiera absolută care a avut loc exact acum 18 ani (cu Charlotte Rampling făcându-şi debutul în teatru în rolul Lisei), piesa Mici crime conjugale de Éric-Emmanuel Schmitt a fost montată în zeci de teatre. Care e alura ei? Tema universalităţii crizelor în cuplu, a uzurii iubirii, a războaielor la scară mică, a armistiţiilor fragile care pot însemna fie regăsirea, fie detenta pentru alte crize? Sau scriitura ingenioasă care antrenează echipe creative de oriunde într-o aventură a cunoaşterii în cheie ludic-provocatoare, dar şi, în egală măsură, într-una poate intens personală?

Mici crime conjugale a avut o bine-chibzuită premieră dublă, atât pe scena Teatrului Naţional Radu Stanca, cât şi pe platforma Scena Digitală. În varianta programată în secţiunea online a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2021, această montare surprinde printr-o atotstăpânitoare luminozitate - a cuvântului, a atmosferei, a interpretărilor. Diana Fufezan (Lisa) şi Adrian Matioc (Gilles) rostesc replicile adeseori cu o anume moliciune a vorbirii care acoperă într-un strat mătăsos şi cele mai acerbe schimburi de replici. Uneori te fac să te gândeşti că dacă orice cuplu ar şti să împrumute vocii aceste tonuri pastelate în care dragostea palpită chiar şi când vorbele sunt tăioase, atunci lumea ar fi ceva mai senină. Iar în teatru, ele transmit o undă de şoc prin contrastul dintre acuitatea conflictului şi vibraţia unui pact sufletesc autentic.

Poezia, şi violentă, şi diafană, care iradiază din răscolitoarele dinamici afective ale înstrăinării unui cuplu ajunge la noi nu doar prin meritul unor actori de talent, ci şi prin cel al regizoarelor (Mariana Cămărăşan şi Amalia Florina Iorgoiu) care menţin o linie consecventă a demersului scenic, fără compromisuri, având eleganţa drept călăuză. Fără nicio îndoială, în ciuda unor alunecări în emfază, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt e captivant, examinând cu isteţime şi insistenţă iscoditoare sensuri duble, ambiguităţi fertile. Pretextul amneziei pentru a-ţi aduce aminte de tine şi de celălalt e un joc primejdios, dar când e jucat cu inteligenţă se dovedeşte şi un prilej de mari revelaţii. Diana Fufezan ştie să proiecteze cu gingăşie aura Lisei, "un mister viu, protejat de ziduri invizibile, dar palpabile", şi cu o feminitate care când pâlpâie ca jarul, când arde cu flacără înaltă. Gilles e interpretat de Adrian Matioc cu perspicacitate, cu o înţelegere care netezeşte asprimi. Până şi cinismul personajului e îmblânzit de duioşii recurente ("Am cedat în faţa voluptăţii de a fi recreat de femeia pe care o iubesc").
O transparenţă a decorului (Mariana Cămărăşan şi Amalia Florina Iorgoiu semnează şi scenografia), a întregii ambianţe sugerează cu pregnanţă lumina începutului, o fulgurantă inocenţă care străbate privirea ancorată în depărtările traversate de idealuri ale trecutului, speranţa pe care fiecare personaj o nutreşte cu disperare voalată ferindu-se pe cât posibil de înverşunări. Să fie chiar acea limpezime iniţială de care vorbea Éric-Emmanuel Schmitt în câteva notaţii pe marginea piesei: "Cum rezistă lumina primelor momente după ce zilele, săptămânile, lunile se tot repetă?", când "s-au acumulat nenumărate conversaţii, atâtea tăceri, mii de mese comune, multă muncă şi nişte vacanţe ratate?". Sau e o transparenţă a disoluţiei, a destrămărilor, un mediu rarefiat în care partenerii se caută ca până la urmă să se şi regăsească, nu în stilul unui triumfător happy-end hollywoodian, ci printr-un gest de împăcare simplă ce izbucneşte dintr-un prea-plin - o îmbrăţişare care poate deodată absolvi ce e nespus şi doare?
Cuplul ca "asociere de asasini", purtând povara unor limitări agasante ("te-ai înfipt în sufletul meu şi eu m-am înfipt în sufletul tău", "Am putea să ne despărţim, dar nu mai putem să ne părăsim"), are acces la adevăr numai prin minciuna unei amnezii simulate. Pagină după pagină, partenerii trec conştiincios printr-un mic manual al căsniciei, parcurgând traseele complicate ale bănuielilor, lehamitei, mărturisirilor incomode, apoi ale încrederii, curajului, iertării. Fiecare are parcă un dublu care tânjeşte după altceva, un alter ego extrem de vulnerabil stârnit de fiorul neliniştitor al singurătăţii. Şi totuşi, când la sfârşit lucrurile par că atârnă de un fir gata să se rupă, uitarea şi iertarea se transformă din ceţoase resemnări în chei ale paradisului.

Toi et moi, deux cœurs qui se confondent / Au seuil de l'infini loin du reste du monde... Dacă nu în piesă, atunci doar într-un colţ al amintirii, muzica lui Charles Aznavour ar putea trage încet cortina peste etern-enigmatica întâlnire dintre două inimi care ajung intr-un final să dea un sens tuturor tăcerilor, uitărilor şi probabil chiar şi vacanţelor ratate...


Mici crime conjugale
De Éric-Emmanuel Schmitt
Un spectacol de: Mariana Cămărăşan, Amalia Florina Iorgoiu (regie, scenografie, adaptare, sunet, lumini, video)
Distribuţia: Diana Fufezan, Adrian Matioc
Asistenţă regie: Sanda Anastasof
Imagine şi montaj: Alexandru Condurache
Imagine: Diana Iabraşu
Manager proiect: Claudia Maior.


Descarcă programul indoor şi online, respectiv outdoor al FITS 2021 aici şi aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus