"Fiule, nu te lăsa amăgit de ceea ce speri să găseşti!
Nu te forţa! Trebuie să simţi"
(Profili incerti)
Se întunecase afară - trebuie să fi fost pe sfârşite toamna - când m-am speriat de umbra uriaşă - curioasă percepţie - din pragul bucătăriei. Curioasă pentru că pe nea Fane l-am ştiut dintotdeauna deja adus de spate, din ce în ce mai mult, cu trecerea anilor. Pe când eram adolescent, mama îl ruga să vină şi să spargă buturugile pe care eu nu le dovedeam. Aşa cum îl rugau mulţi alţi vecini, iar el nu refuza niciodată. Nici nu cerea, chiar şi când oamenii îl întrebau cu cât să-l răsplătească pentru munca lui, el răspunzând, invariabil, pe mama punând-o în încurcătură: "cât vrei dumneata!" Nu mi-am bătut capul să aflu de ce nu avea pensie, să înţeleg cum reuşea să ducă o viaţă în condiţiile acelea, chiar de ştiam de existenţa unui frate ce-l vizita din ce în ce mai rar, stingându-se înaintea lui.
Când l-am văzut în prag, după atâţia ani în care nu mai putea munci pe la nimeni, în care doar la poartă mai putea fi zărit, ori dincolo de ulucile gardului, salutându-mă întotdeauna cu "domnule inginer", era încotoşmănat într-un pardesiu din stofă grea, extrem de vechi, probabil în hainele pe care nu le mai dădea jos deloc. Neras, cu mustaţa, totuşi, tunsă, cu vocea lui de bas, uşor nazală, mi-a cerut, cu simplitate, să-l primesc la mine, să doarmă în bucătărie. Mai apoi am aflat că nu mai avea încredere în nimeni - mai erau vecini ce-i mai ofereau mâncare, fără să se atingă de ea - şi, iată, probabil doar respectul pentru mama îl mânase la mine. Am început să-i duc mâncare, dimineţile, înainte de a pleca la serviciu. M-a primit, de câteva ori, în holul întunecat dintre două camere din casa stil vagon, ca mai toate casele de pe strada noastră, cu detalii cochete, din 'mahala'. O casă cu demnitate, încă frumoasă la exterior, plină - extrapolez pentru cât am apucat să văd -, de obiecte vechi şi, desigur, de mister.
Îmi dădea câte o linguriţă dintr-un set de tacâmuri cu un dram din lucirea unui alt timp, câte o cupă de îngheţată. Niciodată mai mult. N-am refuzat, ca să-i ofer demnitatea unui schimb. Mă gândeam mai degrabă la reviste vechi şi m-am trezit doar cu un teanc de Lumea, din anii '70-'80. După o vreme, n-a mai ieşit când îl strigam. Îi lăsam mâncarea la intrare. Destul de repede, a murit. Singur, tot mai închis în casă şi în sine, chinuit de năluci. Fratele său fusese un om respectabil, un aer domnos, cu o amabilitate mai greu desluşită de copiii care eram, privindu-l fascinaţi datorită unui supranume cu care îl gratulau părinţii noştri: "Cofetarul". Ce a fost între ei, cum s-a făcut de nea Fane a rămas în casa părintească, celălalt plecând departe, nu ştiu. Istoria lor a fost tulbure pentru mine, vorbele mamei puţine şi risipite în auzul meu. O istorie coborând spre anii de dinainte, din şi după război. Un om singur, fără un rost, într-o casă ce închidea misterul, un om, mai presus de toate, cinstit, demn, de mare bun simţ.
Chipul său mi-a apărut în minte privind spectacolul online, din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Profili incerti.
Ei bine, da, nici nu e nevoie să caut, adesea arta mi se arată într-o formă care mă atinge, mă integrează. Resuscitează poveştile mele, aducându-le, pe negândite, într-una mai amplă, mai profundă. Poate e filtrul meu, aşa cum, înainte de 1989, unii oameni plasau un ecran monocrom în faţa televizorului alb-negru.
De altfel, chiar aşa este cu spectacolul creat de Andrea Piazza pe textul Stefaniei Buraschi. Regizor şi scenograf, el propune un decor bazat pe stimularea jocului de iluzii, unul amintindu-mi de inventivitatea spectacolelor de televiziune din anii '70. Module paralelipipedice, cu un fond de culoare ce se pierde în dominanta spaţiului, capătă forme sofisticate prin linii albe, desenate cu măiestrie, cu un simţ al jocului. Costumele celor două personaje nu se îndepărtează prea mult de alb şi negru, rămânând ca elemente ale propriei înfăţişări să aducă o culoare sau alta, aşa cum şi decorul are câte o excepţie. În special piesa de bază, comoda de lângă fereastră, scrinul cu scrisorile preţioase, 'altarul' ramelor fotografice prin care personajul principal, Nicola, glisează pe alt tărîm, în alt timp.
Povestea scrisă de Stefania Buraschi provoacă la a privi şi acolo unde pare a se fi pierdut coerenţa, la a zăbovi ascultând cuvintele ce nu par a avea un înţeles. Mai ales când, aceea care conduce subiectul, Ginevra, vine cu o pre-judecată, interogând spre confirmare dar, spre meritul ei, basculând spre întregirea unui tablou ce se dovedeşte a fi într-o cu totul altă lumină.
Şi mă reîntorc la mine, la neputinţa mea de a răspunde unui semn precum al lui Nicola. "Ajută-mă înainte să alunec!"... E tulburător cum rosteşte tânărul Emanuele Righi. Precizez 'tânărul' nu atât pentru vârsta sa, cât pentru alegerea, făcută de regizor, de a propune, pentru personajul bătrân, care se confesează fabulos, un tânăr ce nu face, propriu-zis, un rol de compoziţie. Îl vedem cocârjat, îi inventariem semne ale bătrâneţii, dar e tinereţea de acum jumătate de veac a eroului, când se petrec toate cele din care a decurs istoria unor oameni. Nu doar a celor doi, pe care-i vedem, dar şi a altora doi, evocaţi, prezenţi, simbolic, în poveste. În legendă, aş zice, atâta vreme cât autoarea textului s-a folosit, inspirat, de figurile unui timp mitic: Lancelot, Arthur, Guinevere, aceasta fiind adusă în clipa care continuă prin numele Ginevra.
Emanuele Righi este tulburător în rostirea lui, şoptită, nu pentru că un bătrân hârâie şi nu mai are vlagă, ci pentru că este o confesiune cu patosul unei mistici ale unui timp pe care cu greu îl mai putem percepe. Mai mult, ca niciodată, am căutat să reaud cuvintele în italiană. Textul şi rostirea lui au darul de a simţi, în egală măsură, cum mia de ani, între lumile invocate, să fie simplu parcursă în ambele sensuri.
"Sei tu?", întrebarea de la început, capătă nu doar un răspuns ci şi o abundentă acumulare de "noduri şi semne".
Ion Militaru comenta recent, vizavi de reprezentările noastre în cazul operelor din alte veacuri: "Vreau să văd în el [era vorba de Hamlet, n.m.] un personaj de ev mediu în care să mă regăsesc eu, nu să-l aduc în secolul de azi pentru a-mi servi de oglindă. Nu vreau să mă văd pe mine peste tot, vreau să mă regăsesc în alteritate, fără să o modific."
Şi îmi pare că Stefania Bureschi şi Andrea Piazza au reuşit un asemenea excurs în care capetele drumului îşi păstrează identitatea dar, împreună, propun reflecţii.
Giulia Amato îşi asumă postura esenţială de investigator obiectiv şi integru, în ciuda prejudecăţii datorate unor condiţii pe perspectivă. Întrebările ei sunt clare, simple, fără menajamente. Este imaginea tinereţii care judecă moştenirea, cu atât mai sever cu cât e mai direct resimţită. Inteligenţa, cu care desluşeşte trama descoperită, conduce nu doar la chipul uman al carităţii şi empatiei, dar şi la sporul de creativitate impus de imaginaţia care inundă încăperea. Aerul ceţos pe care-l invocă Nicola, adierea ce tulbură perdelele acelea, a căror broderie m-a surprins ca atenţie acordată de Piazza. Inteligenţa de a intra în jocul imaginaţiei. Ce declic la vederea micului pocal / bombonieră, proba materială a intersecţiei celor două lumi. Graalul din sertarul lui Nicola. Ginevra, ziarista - profesiune simbol a căutării unui ideal -, acceptă masca de vrăjitoare "incantatrice" pentru a înlesni deblocarea mecanismului gripat preţ de o jumătate de viaţă. Scrisorile către Rosa, mărturia sentimentală a unui caracter ce vine de demult, ies la iveală şi regizorul, aşa cum o mai face, ludic, pe parcursul spectacolului, se foloseşte de animaţie pentru înflorirea trandafirilor roşii.
O echipă s-a ocupat de aceste desene ce vin ca ilustraţiile magice ale cărţilor cavalereşti şi un nume mi-a atras atenţia, Matei Octav, un artist vizual consacrat, deja ("la valeur n'attend pas..."), în peninsulă. Aşa cum muzica originală a lui Filippo Ripamonti conferă suport aerului de mister, tensiune şi emoţie. Acordurile de început sunt ale unui truver. Pe imaginea bătrânului, jucat de Angelo De Maco, el asigurând şi cortina de final, când animaţia este a petalelor de trandafir, scuturându-se.
"Am săpat o groapă în adâncul meu. Mai bine nu săpa!
Eu l-am pierdut, dar tu îl vei găsi!"
Rămân cu imaginea avatarului de peste veacuri, devotat celei pe care o strigă şoptit cuvântul cheie: Midons!
andreapiazzateatro.com/profili-incerti/