Swamp City. Documentar independent, marcând debutul regizoral absolut al lui Bogdan Puşlenghea şi pe cel în lungmetraj al lui Ovidiu Zimcea. Istoria unei decade, anii '90 ai secolului trecut (cum sună asta!), în oraşul care ne-a reinventat istoria: Timişoara. Istoria unei nişe, cultura (nu doar muzicală) punk, a viselor, greşelilor, reuşitelor, insucceselor, amintirilor, regretelor, bucuriilor oamenilor săi. Punker, cum s-ar zice.
Punker, adjectiv, cum am putea forţa comparaţia cu faimosul film al lui Corneliu Porumboiu. Şi acolo, în Poliţist, adjectiv, ca şi aici, în Swamp City, marele personaj nevăzut, dar ultra-prezent, e conştiinţa. Probabil că Timişoara e oraşul cu cea mai pregnantă conştiinţă de sine din toată ţara.
Ce înseamnă aceste vorbe preţioase care aproape că ne doare? Înseamnă că timişorenii asumă locul unde s-au născut şi unde trăiesc şi că adaugă propriei personalităţi pe cea a oraşului şi pe cea a întregii regiuni a Banatului. În plus, se uită deseori în oglindă şi se iau la întrebări deopotrivă ca indivizi şi ca locuitori ai oraşului. De aici, prilej de auto-evaluare onestă şi echilibrată, dar şi de complexe felurite, de superioritate ori inferioritate, de încredere ori neîncredere în forţele şi prezentul proprii, de disperare ori de speranţă, şi aşa mai departe.
Un lucru e sigur şi e plenar dezvăluit şi de filmul & oamenii filmului lui Puşlenghea şi Zimcea: unei părţi neobişnuit de mare de timişoreni le pasă de ce a fost, este şi ar putea să fie oraşul. Privind mereu spre vestul cel dătător de modele (în materie de, spre pildă, muzici), dar şi spre vecinii balcanici şi propria istorie dătătoare de multiculturalism adevărat, sănătos, trăit, scutit de E-uri ideologice, îşi cultivă pasiunile şi talentele în acord deopotrivă cu superlativele lumii şi cu specificul locului.
Individualităţile astfel construite şi educate îşi asumă eventualele succese şi inerentele eşecuri atât în nume propriu, cât şi în cel al oraşului. În măsură mai mare decât în restul ţării, atomizarea / sindromul fiecare pentru el a ocolit, până acum, Timişoara. Şi asta nu s-a întâmplat cu preţul baricadării oraşului şi enclavizării. Din contră, ca şi în anii comunismului, şi în decadele ce au urmat atmosfera Timişoarei s-a împrospătat mereu cu aer proaspăt. Aer, curente, tendinţe, mode.
Swamp City vorbeşte de punk. Fenomen marginal, puţin cunoscut chiar şi de timişorenii de atunci sau de acum. Cine ştie ori ştia de Umbre zidite, Arc Gotic, Anti Pro sau Radical din Cal? OK, Implant pentru refuz e altceva, poate şi pentru că acolo intervine Emil Biebel (Viniloteca de azi, Rocka-rolla de atunci) şi a sa privire riguros-echilibrată asupra ce va să zică viaţa şi lumea muzicală dincolo de boemă. Fenomen marginal, dar fermecător şi, încă mai important, cu putere de exemplu. Pentru cei care aleg să-şi urmeze pasiunea, pentru cei care visează, pentru cei care greşesc.
Nu vă speriaţi, patetismele sunt de găsit doar în textul ăsta. Filmul e curat şi lipsit de inutile efecte lacrimogene. E însă plin de idei şi de subiecte de potenţială discuţie. Despre muzici, despre maturizare, despre, desigur, Timişoara.
La TIFF, peste 200 de oameni l-au privit nemişcaţi, cap-coadă, într-o seducătoare curte interioară de Babeş-Bolyai. Pe termen scurt, urmează proiecţia din cadrul competiţiei de documentare a Festivalului de Film şi Istorii Râşnov (vineri, 27 august 2021, de la ora 15:00, la cinema Amza Pellea), cea de la FARAD-ul arădean (joi, 2 septembrie 2021, de la ora 20:30, la cinema Arta) şi cea de la Central European Film Festival Timişoara (vineri, 3 septembrie 2021, de la 21:15, la Garnizoana din Piaţa Libertăţii).