Apocalipsă, acum. Şi mâine? - Toată liniştea din lume la FEST-FDR, 2021

Prolog
Festivalul European al Spectacolului - Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FEST-FDR), 2021 a început la Timişoara într-o neobişnuit de rece şi ploioasă seară de august cu Chiritza în concert a TN Cluj (premiul Galei UNITER 2020 pentru cel mai bun spectacol al stagiunii anterioare). Migraţia localnicilor către destinaţii de vacanţă sau către Flight Festival-ul organizat în proximitatea oraşului s-a resimţit şi în destul de multele locuri libere de la parterul Naţionalului. Paradoxal, balcoanele 1 şi 2 au fost mult mai pline. Şi tot de acolo, din înalturi, a pornit entuziasmul ce avea să pună, la final, stăpânire pe întreaga sală, confirmând efervescenţa cu care e primit, pe orice scenă, acest excelent spectacol de poantă şi cântec al inepuizabilei Ada Milea. Bonus-ul timişorean: o puştoaică de 7-8 ani care, de pe la jumătatea spectacolului, a dansat pe culoarul dintre staluri, avansând, cântec după cântec, până în buza scenei, pentru ca aplauzele să o găsească în braţele lui Mihnea Blidariu (Aristitza) şi apoi de mână cu ceilalţi membri ai distribuţiei.

Text
Toată liniştea din lume (anti-premiu Galei UNITER 2020 pentru ignorarea acestui spectacol) înseamnă o actriţă (Katia Pascariu), o scenă lungă şi albă, câteva elemente de recuzită (scenografia: Gabi Albu), trei reflectoare plasate la stânga şi la dreapta scenei (regie & lumini: Radu Apostol) şi o seamă de sunete şi muzici, scenografie imaterială de o majoră semnificaţie (Alex Bălă). În jumătatea de pe urmă, mama (Katia) păşeşte pe literele cuvintelor tocmai rostite şi traduse, din engleză sau olandeză (video: Elena Găgeanu).

Textul Mihaelei Michailov şi al lui Radu Apostol porneşte de la situaţie dură din viaţa unei mame singure cu doi băieţi (Marc, de 16 ani, şi Luca, de 14) şi narează, vreme de o oră şi 50 de minute, o felie din viaţa celor trei personaje ce duce situaţia dură pe culmile, pardon, în genunile iadului. Sau pe culmile? Sau nu iadul e de găsit, la final? Paradisul? Nu mai bine renunţăm la cele două concepte şi la metafore tocite şi încercăm să regăsim firescul?

Adevărul e că avionul care o duce pe mamă şi pe Marc de pe Otopeni spre o altă lume are ceva din vaporul acela din Apocalypse Now care tot avansează în adâncul junglei. Doar că în timp ce filmul lui Coppola se scufundă în infernul din noi, spectacolul lui Michailov & Apostol & Pascariu & co survolează una dintre cele mai cumplite situaţii în care se poate găsi omul contemporan, chestionând metode de evadare / eliberare / regăsire a unei brume de echilibru / sens.

Textul primei jumătăţi a spectacolului, cel care priveşte trezirea, îmbrăcarea, coborârea pe scări şi drumul cu maşina proprie până la aeroport poate fi oricând inclus într-o antologie de poezie contemporană. Formulele repetate obsesiv de mama pentru cura terapeutică cu fiul cel mare, suferind de o formă atroce de autism, au ritm de litanie. Sau, mai bine spus, de poem menit să creeze o lume în care fragilitatea lui Marc să primească o cârjă, fie ea şi efemeră. E mai bine spus poem decât litanie pentru că, într-una din cele mai puternice scene ale spectacolului, Katia Pascariu îşi întrerupe brusc instinctul de a se închina atunci când purcede la drumul cel lung. A se închina cui?

Jocul actriţei care, de la premiera spectacolului de la Centrul educaţional Replika (co-produs alături de Asociaţia ADO - Artă pentru Drepturile Omului), a devenit mult mai cunoscută graţie filmului lui Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, e de o fineţe copleşitoare. Nimic strident, aproape nimic cerşind emoţie, rostire limpede, gestică impecabil controlată (acel joc-dans - coregrafie Paul Dunca - cu cureaua legată de gradenele, dispuse de-o parte şi de alta a scenei, pe care stau spectatori, închipuind, pe rând, Marc-ul tras pe drumuri, culoare, scări!).

Prezenţa mamei şi duritatea / contemporaneitatea poveştii sunt intens potenţate de universul sonor. La început, zgomotele din scenă, înregistrate şi reluate discret, ca un ecou, ca o felie de jazz sampling. Apoi, muzicile lui Bălă (mixate, la Timişoara, cu picăturile de ploaie căzând violent pe acoperişul Sălii 2) învelind / subliniind / răscolind / liniştind zborul şi drumul olandez.

Într-o lume (ce se visează) civilizată, tema vieţii unui copil-adolescent-aproape-adult pradă unei maladii din categoria formelor severe de autism s-ar cuveni să se afle printre subiectele discutate şi răs-discutate. Ce e de făcut, cum e de ajutat, cum e de mers înainte? Care e destinul bolnavului, care e destinul aparţinătorului? Care e rolul societăţii? Fără a arăta cu degetul pentru a distribui vini imaginare, căutând o soluţie sau măcar un pas spre alinarea suferinţei. De ne-am vindeca, vreodată, de tentaţia scufundării în pseudo-dezbateri pe teme irelevante, aceasta e una dintre modalităţile de a ne dovedi maturitate. Ca indivizi, ca societate.

Până atunci, avem textul şi spectacolul discutate aici. Şi avem modelul, ficţional (deşi bazat pe atâtea şi atâtea situaţii reale), al unei mame care se confruntă cu o situaţie cvasi-imposibilă şi care se bate. Cât poate, cum poate. Şi poate. O mamă care n-are nevoie de judecăţile noastre de pe tuşă. Şi nici măcar de sentimentele noastre, oricât de empatice.

Dumnezeu, concetăţeni, reguli, cutume nu prea contează când ai de-a face cu ce are ea de-a face. Cu o vorbă istorică a lui Laplace, mama Katiei Pascariu n-a avut nevoie de ipotezele astea. Problema ce i s-a dat ei de rezolvat a fost suficient de complexă. Universul ei, "mama, Marc, Luca" şi Dodo, şi-a căutat şi-a găsit un fel de soluţie de rezolvare scormonind în propriile adâncuri. În exterior, nu se găsea nimic relevant.