Jurnal de cavou - Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese la FEST-FDR, 2021

Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese şi au început să-şi care palme, să-şi urle reproşuri, să marcheze sfârşitul erei ipocriziilor, începutul sfârşitului vieţii de familie as we know it.

Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese adună, pe Scena 2 a Naţionalului timişorean, pe trei dintre cei mai buni actori români ai momentului (Claudia Ieremia, Alina Ilea, Ion Rizea) şi pe alţi patru membri ai uneia dintre cele mai importante trupe de teatru din România momentului (Mălina Manovici, Romeo Ioan, Andrei Chifu, Matei Chioariu).

Unul dintre cele două finaluri propuse de dramaturgul-regizor Radu Iacoban prin medierea personajului-fiu-povestitor (Andrei Chifu) e crâncen: după o serie de dezvăluiri teribile şi fapte groteşti, cei şapte se adună la o masă deasupra căreia pluteşte o desăvârşită armonie, îmbibată în optimism, serenitate, fericire. O scenă de un cinism desăvârşit (prefaţată de o bucată de ultra-heavy metal ce face să vibreze întreaga clădire), ce ar fi transformat întregul spectacol într-un soi de film din epoca timpurie a lui Thomas Vinterberg, derulat în sens invers: de la zbucium, rânjet şi furtună la calm, zâmbet şi senin. Curat Festen, de la coadă la cap.

Celălalt final e de descoperit la faţa locului. Aşa cum e de descoperit bunica jucată de Ion Rizea (UNITER 2021 pentru rol secundar) care, oferă, printre altele, un moment final de duioşie la adresa fiului pentru care multe bunici de profesie ar invidia-o. Nepoţii lăcrimează direct. Aşa cum e de descoperit întâlnirea dintre mamă (Claudia Ieremia) şi sora tatălui (Alina Ilea) între scenă de rivalitate şi candoare, bravadă şi adevăr, greu de uitat. Aşa cum e de descoperit scena de spiritism bunica (vie) - bunicul (mort - Matei Chioariu), mostră de cum se pot livra terifiante adevăruri râzând în hohote. Aşa cum e descoperit complicitatea soră (Mălina Manovici) - frate (Andrei Chifu), într-un şir de momente îmbibate de alcool, amintiri, reproşuri şi apropieri periculoase. Cu toatele revendicându-se de la gestul căderii din rai / prăbuşirii în iad semnat de tatăl (Romeo Ioan) într-o noapte, cu patru ani în urmă.

Masa e aşezată într-o casă-cavou (scenografia: Tudor Prodan). E greu de spus dacă personajele erau moarte de mult sau mor sub ochii noştri. Dacă decesul e al lor sau al formei de agregare umană pe nume familie. Se bea din pahare din plastic goale, din sticle fără conţinut, se mănâncă din farfurii vide, de unică folosinţă. Lumânările sunt electrice, florile sunt de Bellu, Christ-ul veghează resemnat. E-o lume minunată, în care vor trăi, numai morţii.

Radu Iacoban propune un text greu, complex, mereu surprinzător. Aluziile covid-iene sunt atent camuflate. Tuşele noir vin în cascadă. Exploziile de violenţă domestică, înfăptuite în prezent ori relatate din trecut, se ţin lanţ. Scheletele se prăvălesc din dulap unul peste celălalt. Singurul element extra-familial, Viorel cel viitor ginere / cumnat / unchi (Matei Chioariu), e un imbecil libidinos ce se integrează bine în tabloul general.

Şi totuşi, există scriitorul. Fiul. Cel întors şi rămas. Personajul lui Andrei Chifu se încăpăţânează să lipească cioburile. Să ude florile. Să scrie, din cavou, jurnalul unei lumi care a fost şi în care mai trăim / murim uneori.