Ce pisoiul uneşte. ura să nu dezbine! - Ură şi pisoi la FEST-FDR, 2021

Basca. Unul dintre cele două teatre independente ale Timişoarei, alături de Auăleu. Ură şi pisoi şi-a avut premiera în februarie 2020. Text de Andrei Ursu, regie de Victor Dragoş, în interpretarea Ana-Mariei Ursu. Trei dintre stâlpii Basca. Teatru care a primit premiul British Council la Gala UNITER 2021 pentru spectacolul online Fluturii sunt liberi realizat în cadrul proiectului Teatru accesibil tuturor.

În cadrul FEST-FDR 2021, Ură şi pisoi s-a jucat în micuţul studio Uţu din înaltul Naţionalului timişorean. 45 de minute de text, mişcare, reflectoare multicolore, proiecţii video (Cristian Văduva), sunete din înregistrări de arhivă mixate cu muzici originale (Ovidiu Zimcea), într-un spaţiu de joc (Alex Iliescu) gândit, iniţial, ca un studio de televiziune şi, ulterior, ca o sală de conferinţă, în care o companie îşi prezintă serviciile potenţialilor cumpărători. Care servicii? Simplu: compania U.R.A oferă cetăţenilor şansa de a urî. Mă rog, de a formaliza profesionist ceea ce dânşii / noi oricum facem.

Ură în sensul de hate. Sau, în versiune anglo-mioritică, hatereală. Adică, cam ce fac cei mai mulţi dintre cei care comentează anonim pe net. Sau cârcoteala eternă, prestată de pe tuşă, având ca subiect orice mişcă şi are un cât de vag potenţial conflictual. Cârcoteala mixată cu dorinţa de a ne pronunţa net şi definitiv, de a pune etichete şi a ne angaja, cu arme şi bagaje, într-una dintre tabere pentru a la da în cap celor din cealaltă tabără. Nu contează că vorbim de politică, minorităţi sexuale, clase sociale, niveluri de venit, etnii, afilieri religioase, încălzire globală, emigranţi, sportivi, animale de companie, flori, fete şi băieţi. Nervozitate, simplificare, partizanat, ai noştri versus ai lor să fie.

Excepţia de la regula de mai sus? Pozele & filmuleţele cu pisici. Pe ele le iubeşte toată lumea. După Iliescu, Dragnea, 10 august, Halep, Mondialul din 1994, războaie, catastrofe naturale, imaginile virează brusc spre lumea felină şi ne relaxăm cu toţii. Ana-Maria Ursu ia o pauză din citirea cartonaşelor ce amintesc de ipostaza unui realizator de emisiune TV şi priveşte cu duioşie ecranul. Ca noi toţi.
 

Enumerarea ipostazelor belice în care se poate afla omul contemporan e suficient de exhaustivă pentru ca nimeni să nu fie lăsat pe dinafară, oricât de luminat, progresist, tolerant, inclusiv, nevizitat de extremisme s-ar auto-percepe. Vorba 'ceea: "nu-i aşa că te crezi principalul personaj pozitiv al vieţii tale?". Asta e partea faină a textului şi spectacolului timişorean.

Partea mai puţin reuşită e dată de limitarea tarelor mai sus descrise la România şi ai săi cetăţeni. Greu spre imposibil de crezut că ura şi pisoii se izbesc de graniţa de la Nădlac şi rămân etern în "în intimitatea ţării noastre". Nevoie de simplificare, de alb-negru, de certitudine cu orice preţ şi în orice context, fuga de nuanţe, de dezbatere, de gândire şi răzgândire nu e deloc boală exclusiv mioritică, după cum nu e deloc boală exclusiv a prezentului.

Într-un final ce scade şi mai accentuat nivelul de curaj al unui spectacol ce îşi propune şi chiar reuşeşte parţial să lupte împotriva locurilor comune şi variantelor facile de împachetare şi vârâre sub preş a problemelor realităţii, Ură şi pisoi plonjează în plin loc comun: un copil ceartă adulţii că s-au depărtat de simplitatea, frumuseţea şi farmecul vieţii. Păi, nu era vorba că viaţa e complexă şi că privilegiem fix privirea nuanţată, neliniştită, căutătoare neobosită de adevăr? Că oamenii sunt diverşi, imprevizibili, schimbători şi că tocmai înţelegerea naturii lor / noastre e semn de civilizaţie şi maturitate? Sigur-sigur răspunsurile sunt de găsit exclusiv în dulcea naivitate a unui copil? Nu e recursul la el tot o formă de a ne pisoiza viaţa?