Ce lăsăm moştenire copiilor? - Nowhere special / Un loc ca oricare altul

Cînd era mic, tatăl regal al micului Gautama - cel ce va deveni ulterior Buddha, Cel Iluminat - încerca să îl păzească de orice: de boală, de suferinţă, de moarte. Dragostea paternă ar fi dorit să schimbe lumea întreagă pentru a oferi fiului tot ceea ce nu a avut în propria copilărie.

Aceeaşi dragoste peste măsură de grijulie a unui tată cu posibilităţi modeste pentru a-şi ocroti fiul se întîlneşte şi în drama propusă de către regizorul, scenaristul şi producătorul italian Uberto Pasolini (rolul său total în conceperea şi construcţia filmului este esenţial pentru argumentul pe care îl voi prezenta mai jos).

Din tragice motive obiective care şi-au pierdut orice urmă de răbdare, un tată (James Norton) care şi-a dedicat viaţa îngrijirii şi creşterii băieţelului său de trei ani este obligat să renunţe la copil şi să-i găsească o familie. Cumva, trebuie să aleagă în locul micuţului familia perfectă. Care, bineînţeles, nu există...

Pasolini oferă, totuşi, patru modele de familie care corespund în primul rînd distincţiei între a avea şi a fi.

Primul dintre ele este visul gata ambalat al societăţii de consum capitaliste: bogăţia. Accentul cade pe avantajele relative, dar preţul plătit nu poate fi decît pierderea libertăţii şi a relaţiei naturale cu ceilalţi. Cuplul bogat este atît de încrezător în puterile sale acaparatoare încît cei doi vorbesc deja despre "copilul lor" referindu-se la copilul ce încă aparţine lui John. Apoi, cînd vorbesc despre perspectiva unei şcoli private care ar fi oferit, cel puţin teoretic, relaţiile şi educaţia pe care John nu le-a avut, acesta realizează că preţul ce ar urma să fie plătit de copilul său este tocmai pierderea legăturilor organice cu viaţa sa de acum.

A doua alternativă nu este mai puţin înşelătoare: o familie cu mulţi copii, unii adoptaţi, egalitară. Un fel de rai comunist în miniatură. Însă, chiar şi aici goana după resursele emoţionale şi concurenţa nu sunt anulate, în pofida declaraţiilor socialiste.

Trecînd rapid peste o a treia alternativă - un cuplu în care soţia este înţepată şi avară în conformitate cu o clasică tipologie anal-retentivă freudiană - ajungem la cea mai improbabilă variantă: o mamă singură, modestă, care cîndva a trebuit să renunţe la propriul copil, iar acum aşteaptă de la serviciile sociale - reinterpretarea modernă a conceptului de soartă - să îi redea înapoi ceea ce îi luase cîndva. Dintre toate variantele, ea este singura care comunică cu copilul. Îl face să vorbească şi îl ascultă atent, ştie să îi dea jucăriile care trebuie şi să improvizeze.

Uberto Pasolini struneşte excelent subtilităţile psihologice în alegerea familiei, ca şi dilemele morale sau presiunea psihologică pe care o suferă protagonistul său. În pofida ameninţării necruţătoare, întreg filmul rămîne povestit pe un ton şoptit, fără izbucniri în lacrimi sau înjurături la adresa sorţii. La rîndul ei, interpretarea lui James Norton este extrem de echilibrată. Atît de balansată încît simţim voinţa protagonistului atunci cînd îşi ascunde spaima de moarte în faţa puştiului său, dar îndeajuns de explicită pentru a transmite dragostea şi grija paternă.

Însă, la o privire mai atentă, există alegeri ale lui Uberto Pasolini în dezvoltarea scenariului şi a protagonistului care îl devoalează pe autor, deşi sunt ascunse sub pretextul "faptelor reale", şi care relevă eforturile sale de a-şi înţelege şi accepta drumul propriu în condiţiile unei moşteniri consistente - vlăstar de viţă nobilă şi nepot al marelui Luchino Visconti.

În primul rînd, protagonistul este orfan, ceea ce face ca toată povestea să fie lipsită de ancorare, de rădăcini. Apoi, mama copilului, pe care de altfel nu o cunoaştem deloc, este ea însăşi străină de Anglia. Legătura pasageră pe care a avut-o cu John, apoi fuga ei, îl lipsesc şi mai tragic de orice şansă de a-şi crea o familie.

Chiar şi jobul lui umil de ştergător de geamuri indică o curăţire perpetuă, o fugă de trecut şi imposibilitatea construcţiei sau refuzul istoriei. Un simptom al unei întregi culturi care, concentrîndu-se grijuliu asupra prezentului - vezi tandreţea cu care îşi spală şi îşi pieptănă băieţelul - îşi refuză totuşi memoria.
 
La toată această delocalizare participă şi filmările din Belfast, care refuză orice indicaţie la trecutul încărcat al oraşului şi se cramponează într-un prezent şters de orice urmă a istoriei recente.

Se revelează în această cheie de interpretare şi înţelesul titlului filmului. Trebuie să recunosc, acesta m-a deconcertat într-o primă fază. Te-ai fi aşteptat să se numească altfel, chiar antonimic, pentru ca să indice locul acela imaginar, cu totul şi cu totul special în care fiecare părinte doreşte ca propriul copil să trăiască.

Însă, atunci cînd ceea ce caută protagonistul tău este "un loc ca oricare altul", asta indică tocmai dorinţa profundă pentru a fi plenar. Accentul nu mai cade pe exterior, pe condiţiile date, ci pe actualizarea propriului potenţial al individului.

La un moment dat, asistentele sociale aproape că îl obligă să facă o "cutie cu amintiri" (în care să depoziteze cîteva obiecte personale adresate, peste timp, propriului copil cînd va fi mare). John refuză iniţial, apreciind că nu are ce să lase în urmă, însă realizează în timp că legătura între generaţii, oricît de problematică, frustrantă sau săracă, reprezintă totuşi o rezervă de energie, identitate personală şi, în ultimă instanţă, de hrană spirituală.

Prin această acceptare a legăturii între generaţii, ca şi a schimbărilor inconturnabile ale vieţii, filmul reuşeşte să depăşească lipsa de repere iniţială şi să confere în final o serenitate dureroasă, dar sănătoasă.