Povestea lui Pasolini este inspirată dintr-un articol de ziar. Un tânăr tată fără familie extinsă şi soţie, spălător de geamuri de profesie, urmează să se stingă din viaţă în viitorul apropiat din cauza unei boli nemenţionate şi doreşte să găsească un cămin perfect pentru fiul său de doar patru ani. Participă activ la întâlnirile cu potenţialii părinţi şi se implică riguros în procesul de adopţie - un caz excepţional, dat fiind că cei mai mulţi copii care ajung în această situaţie sunt deja orfani sau nu sunt doriţi de părinţi. O întorsătură a destinului foarte macabră în sine, dar care este redată de scenariu şi de camera directorului de imagine Marius Panduru într-o notă delicată şi la un volum emoţional scăzut, suficient pentru a te determina să empatizezi cu personajele - sau, cum preferă regizorul, "oamenii din film" -, dar nu prea apăsat dramatic pentru a te face să plângi în hohote.
Filmul, care se deschide cu o serie de planuri generale care ancorează spectatorul în cadrul spaţio-temporal, nu are un început şi un sfârşit bazate pe momente cheie din punct de vedere narativ. Nu suntem aruncaţi în lumea protagonistului John (al cărui conflict interior este portretizat veridic de britanicul James Norton) în momentul în care acesta află de boala care îi pune capăt zilelor şi nici nu se încheie cu moartea acestuia. Sunt doar crâmpeie dintr-o frumoasă relaţie tată-fiu ce se va termina în curând, pe care timpul le va şterge încetul cu încetul din memoria fragedului Michael (interpretat cu o candoare desăvârşită de simpaticul Daniel Lamont). Tocmai de aceea şedinţele cu lucrătorii sociali sunt intercalate cu activităţi de zi cu zi: mersul la grădiniţă sau jucatul în parc. John doreşte să păstreze pe cât posibil aparenţele normalităţii, sperând că aşa îl va proteja pe copil de o durere şi mai mare. Ar prefera ca acesta să uite complet de existenţa adevăratului său tată. Însă Michael e ager la minte şi începe să deducă câte puţin din ce se întâmplă.
Cea mai impresionantă este chimia dintre cei doi actori principali. Pasolini mărturiseşte că legătura afectivă dintre Norton şi micul David a fost cât se poate de autentică la filmări, ei dezvoltând chiar o relaţie de prietenie în timpul petrecut împreună. Lucrul cu copii, mai ales în cinematografie, poate fi foarte complicat, dar încrederea pe care David o avea în Norton l-a ajutat pe cel dintâi, în mod normal o fire dinamică şi exuberantă, să îşi calibreze suficient emoţiile pentru a deveni tăcutul şi liniştitul Michael.
În toată documentarea mea pentru interviul cu Pasolini, ceva mi-a atras atenţia încă de dinainte de vizionarea peliculei. Posterul de promovare seamănă izbitor de tare cu un cadru din filmul neorealismului italian, devenit clasic, Ladri di biciclette / Hoţii de biciclete al lui Vittorio de Sica. Studiasem recent perioada neorealismului italian la cursul de Istoria Filmului Universal şi cadrele îmi erau proaspete în minte. Iar temele păreau de asemenea foarte similare. Uberto Pasolini a confirmat acest omagiu prea evident pentru a fi doar o simplă coincidenţă, afirmând că a revăzut în mai multe rânduri opera lui de Sica înainte de a începe să lucreze la Nowhere Special. Şi uite aşa, un pic dintr-un articol, un pic din alte filme (printre sursele de inspiraţie se regăseşte şi Babe, în regia lui Chris Noonan) şi o echipă potrivită de filmare, şi ai reţeta perfectă pentru un lungmetraj despre iubire, moarte, familie, şi, nu în ultimul rând, acasă.