Două actriţe consacrate discută despre experienţele din profesie, religie şi scene de sex în deschiderea noului mediu-metraj metacinematic al regizorului argentinian Gaspar Noé, Lux Æterna, produs de casa franţuzească de modă Yves Saint Laurent. Cu un aer sumbru, fragmente vizuale şi texte descriptive ne introduc în morbidele torturi îndurate de femei - aşa-zisele vrăjitoare - în Evul Mediu, pe când frica de Iad şi credinţa în Dumnezeu şi religie îşi atinseseră apogeul. Citatele din Dostoievski şi diferiţi cineaşti despre epilepsie şi procesul de creaţie în cinematografie, plasate strategic în incipitul filmului, oferă un indiciu cu privire la acţiunea ulterioară. După o conversaţie relaxantă şi foarte vizuală între Béatrice Dalle şi Charlotte Gainsbourg (personajele păstrează numele actorilor care le interpretează), ce nu plictiseşte nicidecum spectatorul - mulţumită stilului exuberant al celei dintâi -, pe platoul de filmare pe care lucrează cele două se dezlănţuie, gradual, Iadul.
Ecranul împărţit în două sau trei secţiuni, dialogurile desfăşurate în paralel şi uneori suprapuse, citatele intercalate şi perspectivele multiple din care este filmat Lux Æterna sunt elemente metacinematice şi - ce coincidenţă! - chiar caracteristicile filmului cu care unul din personajele enervant de insistente încearcă să o convingă pe Charlotte să joace în scurtmetrajul lui de debut. Cromatica divizată în funcţie de ecrane variază de la verde la mov la roşu şi galben într-un curcubeu care accentuează starea de tensiune crescândă.
Următoarea jumătate de oră este saturată de personaje, întâmplări şi căderi nervoase care oglindesc cât se poate de veridic ororile şi haosul din industria cinematografică, săvârşite preponderent împotriva femeilor. Debutanţi oportunişti, jurnalişti persuasivi, cameramani intruzivi şi manipulatori de profesie, toţi par aliaţi împotriva celor două actriţe asemenea unei haite de hărţuitori care doresc să le linşeze (unii poate chiar şi la propriu). Astfel, tema filmului la care lucrează starurile, a cărui acţiune principală este arderea a trei vrăjitoare crucificate, devine o punte de legătură între trecut şi prezent, între Evul Mediu şi epoca contemporană şi dă o nouă dimensiune întrebării pe care i-o adresează Béatrice lui Charlotte în tête-à-tête-ul de început: "ai fost vreodată arsă pe rug?".
Creaţia lui Gaspar Noé se metamorfozează într-un "film oniric, poezie nu politică" care culminează cu actul suprem de sacrificiu, simetric cu începutul: multicolorele lumini incontrolabile şi epileptice torturează actriţele, părând că nu se mai sfârşesc (Lux Æterna din latină se traduce prin "lumina eternă" şi e numele unei melodii din Misa Recviem în tradiţia Bisericii Catolice), iar în centru rămâne doar crucea împrejmuită de pâclă.
Într-o abordare puţin diferită, cu estetică de pictură vie, Pedro Almodóvar ne prezintă în The Human Voice inspirat de piesa omonimă a lui Jean Cocteau, trei zile din viaţa unei actriţe aflată în depresie după recenta despărţire de un cunoscut artist narcisist al cărui nume nu este pomenit. Contrastul de roşu-gri din primele cadre indică această incompatibilitate între personalitatea puternică a protagonistei şi lumea din jur, percepută de aceasta ca fadă şi fără sens. Genericul colorat cu unelte de atelier, referinţele la Kill Bill şi muzica stranie, faptul că singurul moment când personajul părăseşte casa în trei zile este o scurtă excursie până la un magazin pentru a cumpăra un topor, plasează spectatorul pe o pistă care se dovedeşte a nu fi chiar cea adevărată în final.
Dragostea nebună pe care artista o poartă fostului ei iubit şi relaţia toxică pe care au avut-o timp de patru ani sunt potretizate într-un mod de excepţie, printr-un monolog - un apel telefonic între cei doi. De fapt, exceptând cadrul de final, actriţa britanică Tilda Swinton este singura faţă şi voce umană care umple ecranul, acompaniată de adorabilul căţel foarte talentat care îşi jeleşte stăpânul şi aşteaptă întoarcerea lui.
Modul de viaţă distructiv pe care şi-l asumă captivă în apartamentul ei luxos cu mobilă şic intensifică frustrarea audienţei cu fiecare minut care trece. Îşi descarcă nervii măcelărind costumul bărbatului cu toporul, pentru ca mai apoi să doarmă în pat cu resturile, nu mănâncă, ba chiar ia un pumn de pastile cu vin pentru a atrage atenţia, în speranţa că cineva o va găsi, fără intenţia de a se sinucide totuşi. Şi în tot acest timp, aşteaptă cu speranţă ca el să se întoarcă să îşi ia bagajele. Apelul telefonic şi vestea că bagajele vor fi ridicate de angajatul lui sunt o palmă peste faţă care o trezeşte la realitate, iar de aici sunt posibile două deznodăminte: disperarea completă sau resemnarea.
Spectatorii ar putea (uşor nemulţumiţi) pune pariu pe unul dintre ele, dar s-ar putea să aibă parte de o surpriză. Incendiul care mistuie atelierul cenuşiu trasează o paralelă cu flăcările false folosite ca efecte speciale în filmul anterior, însă protagonista refuză să se complacă în situaţia femeii nebune din dragoste care ar putea trece foarte uşor în Evul Mediu drept vrăjitoare. Dar nu înainte de a-i juca o farsă crudă fostului iubit. Şi astfel se transformă din vânat în vânător.