Şcoala noastră cea de toate nenorocirile. Limite la Festivalul de teatru şi arte performative Dialog, Brăila 2021

Mihaela Michailov scrie, nu se joacă. Dar i se joacă mult din ceea ce scrie. Preocuparea ei, aş spune disperată, faţă de relele care ne înconjoară, ne sufocă şi ne fac viaţa grea, urâtă, uneori insuportabilă, a devenit o componentă obsesivă a scrierilor sale.

Limite - pus în scenă sub atenta şi discreta conducere regizorală a lui Radu Apostol (care este şi co-autor al textului, alături de Mihaela Michailov) la Centrul educaţional Replika şi jucat prin toată ţara - se înscrie în trilogia dedicată Şcolii româneşti, completând precedentele Copii răi şi Amintiri din epoca de şcoală. Un univers tot mai avariat, în curs de degradare şi scufundare. Poate o ultimă oază de minimă cultură (şi aia, în curs de lichidare) şi din ce în ce mai puţină civilizaţie, abordată cu luciditatea ce se afundă în depresie, cu disperarea ca semn al acestei conştienţe care, fără a fi deloc comică, ne bagă sub eterna pălărie a lui Nenea Iancu, dar în capitolul "Văz enorm şi simţ monstruos".

Simţire versus nesimţire. Vocaţie şi responsabilitate versus tupeu, miserupism şi trogloditudine. Analfabetism nu doar funcţional, însă împopoţonat aberant-pestilenţial sub diplome care n-ar trebui să existe, darămite să şi prolifereze. Puţini profesori, mulţi funcţionari corupţi şi nepăsători. Elevi fragili şi traumatizaţi (oricum minoritari în ansamblu), terorizaţi de loazele pedagogului de şcoală nouă. Părinţi obraznici, pe lângă care Madam Popescu sau Mamiţa rămân nişte dulci demimondene. Totul la liber, adică din belşug... adică vrac. Sau, mai adaptat situaţiei actuale a României (ne)educate: căcălău, Măria Ta! Pardon de Măria Sa...

Mai pe scurt: şcoala-tarabă. Şcoala neşcolită, aptă numai să-şi devoreze inadaptaţii la această nenorocire endemică. În care duplicitatea se îngemănează festiv cu demagogia, laşitatea şi complicitatea cu principialitatea de mucava, diplomele cu şpăgile. Forme fără fond? Încă ar fi suportabil, prin tradiţie. Forme fără noimă, groteşti şi acaparatoare, ca nisipul care asigură deşertificarea. Obrăznicie şi fariseism, resemnare laşă şi principii mimate, alterate, aruncate la gunoi. Şcoală? Nu. O vitrină cu geamuri murdare şi cu preţurile neafişate. Din pudoare, ruşine...? Da' de unde! Din prudenţă negustorească. Din şmecheria slinoasă, aia cu "per ansamblu, stăm bine, domnilor tovarăşi", când de fapt stăm mizerabil spre catastrofal.

Toate aceste gânduri mi-au fost coagulate de interpretarea de mare forţă a Mihaelei Rădescu. Profesoara care nu se lasă, nu acceptă; se luptă, suferă, disperă. Ei, şi...? Dacă tu refuzi să te vinzi o face alt coleg - mai orientat, mai dăştept, mai pragmatic. Un om al timpurilor noastre, cu picioarele pe pământ şi cu capul plecat să-şi ridice bacşişul aruncat pentru tăcerea lui nenorocită, nedemnă. Ba te mai şi dispreţuieşte, că nu ştii cum e viaţa. Şi, ca atare, ce educaţie dai tu loazelor ăstora care, oricum, fac numai ce vor ele...

Actriţa absoarbe în ea cu durere şi redă cu o indignare absolut sinceră această condiţie de paria. Ce dacă încearcă să se opună? Supunem la vot. Consiliul ăla profesoral tace, lustruieşte şi înghite orice porcărie: bullying (of, ce îngeraş era elevul Bulă pe lângă ăştia de azi, care i-au preluat brandul...), nesimţire, sfidare, ignoranţă. Ce solidaritate? Ce demnitate? Totul e lunecos şi negociabil, apoi rezolvabil "pe uliţa de din dos". Argumentele clare, imbatabile ale colegei insultate, ameninţate, înjosite, hăituite sunt tratate cu un dispreţ jalnic de către celelalte colege de cancelarie, jucate şi individualizate cu o măiestrie care mi-a amintit-o pe Leopoldina Bălănuţă în Nebuna din Chaillot. Într-o scriitură dinamică, avându-se pe sine drept unic partener şi în care discontinuitatea asociativă solicită deopotrivă actorul şi spectatorul, Mihaela Rădescu dă proba maturităţii profesionale, a valorii sale interpretative. Se simte, în jocul ei şi suferinţa, şi înverşunarea, dar mai ales intransigenţa morală, mândria dascălului veritabil, imposibil de ridiculizat sau de îngenuncheat prin eforturile mizerabile ale colectivului. Şantierul educaţiei naţionale, cere cască de protecţie în cap şi cizme în picioare. Mai cere voinţă şi spirit de sacrificiu. Şi, în cazul de faţă, ar mai cere ceva... Dar Ana lui Manole rămâne doar o legendă - şi nu una dintre cele mai apreciate în ziua de azi.