Ce mai tămbălău! Bacantele (fără mască) la Festivalul de teatru şi arte performative Dialog, Brăila, 2021

În raport cu Olimpul, Euripide a fost cel mai ireverenţios dintre clasicii teatrului antic grec. Dezinhibat până la impoliteţe faţă de supra-şefii cocoţaţi acolo, pe vârful muntelui, a luat zeii la purtare şi la mişto, cum i-a venit mai bine. Ce atotputernicie de sus în jos? Ce respect, frică sau... alte alea sfinte, de jos în sus? Cum s-ar scanda azi prin cetate: Jos cu susul! Sau hai cu Susul în jos! Ceea ce alţii bănuiau, poate, dar nu se prea încumetau să afirme (ţi se făcea cinste cu niscai cucută şi pentru mai puţin de-atât), partidul ăla unic, de la conducerea tuturor treburilor, era alcătuit nu din sfinţi - care nici nu se inventaseră încă - ci din nişte şmecheri pehlivani, plini de ei şi de alte defecte majore, altfel profund umane: imprevizibili şi nesimţiţi, ranchiunoşi şi răzbunători, beţivi, cruzi, plini de ifose şi de pretenţii. Aşa i-a perceput el, aşa i-a întruchipat pe scenă. Zeus? Un pehlivan grandoman. Hera? O maşteră plină de venin. Cronos? Un fel de maşinărie de pontaj. Şi tot aşa, unul mai hahaleră ca altul. Cum să li te închini alde ăstora, ba să-i mai şi venerezi? Unul singur mai de doamne-ajută a găsit cetăţeanul Euripide prin tot CPEx-ul nomenclatorului cu zeităţi: tocmai pe Dionyssos, băiat bun. Beţivul Olimpului (lasă, că nici restul board-ului nu erau nişte virtuoşi, dar orişicât...). Drept pentru care, l-a promovat, făcându-l mare, tare, vesel. Un tip naşpa, antisistem, cum ar veni. Dar bacantele? Astea erau însoţitoarele zurbagiului chefliu, deşănţat şi degrabă diseminatoriu într-ale simţului alcoolului şi al... altor păcate conexe. Căci beutură fără femei, cine a mai văzut? Până şi Ivan Turbincă, atunci când i-a venit rândul, se înviorase la aşa împlinire a orizontului său de aşteptare, dând buzna să ocupe Iadul, ca preambul al altor invazii mai supra-pământene ce aveau să urmeze.

Cam asta este cheia în care regizorul Dragoş Alexandru Muşoiu a gândit spectacolul de reabilitare a beţivului olimpic şi euripidic. Demitizarea este totală, năstruşnică, amuzantă până la punct... în care devine cam aiuritoare. Aşteptat cu sufletul la gură de haremul bacantelor din dotare, Dionyssos coboară la nivel străzii, se multiplică, aşa cum îi stă bine unei creaturi supranaturale şi se pune pe contestat, acuzat, băşcălizat, demolat. Totul. Dar mai ales sistemul reglementat de porunci, cutume şi - dacă mai rămâne loc - ceva legi cetăţeneşti, izvorâte din coasta politicului terestru. Căci, să nu-i uităm "dosarul de cadre": pe maică-sa, o pământeană de-a noastră (of, mezalianţele astea!...) o pusese diavolul în fuste, pre nume Hera, să se bage mai în faţă, să-l vadă pe taică-său nelegitim: nimeni altul decât Zeus în persoană. Acesta, ori că n-a fost atent, or n-a priceput perfidia cu gelozia Herei, cert e că a făcut-o scrum, cu armamentul din dotare: fulgere, trăsnete, bla-bla. Când s-a lămurit pe cine tocmai omorâse, i-a scos repede copilul din burtă (zice legenda) şi l-a implantat în propria-i pulpă; pulpă, nu altceva... să zicem coastă; procedeul acesta se găseşte la iudei, dar (re)produce doar fete. Păi, la aşa o ascendenţă, cum altfel era să iasă beizadeaua? Contestatar rău. Şi vesel, ca toţi alcoolicii, fie ei anonimi ori celebri. Aşa stând lucrurile, coboară el în stradă, se multiplică cum îi stă-n puterile extraordinare şi plenipotenţiare, de bagă revoluţia printre suporterii / adulatorii vrăjiţi de farmecele curat dionisiace. De aici încolo, începe brambureala, de nu se mai înţelege om cu persoană, printre atâtea travestiuri. Pe scurt, le ia minţile şi îi învaţă să conteste toată ordinea social şi religioasă, ceea ce gloata a adorat întotdeauna să facă şi pe sec... darămite cu vinu-n nas. Şi dă-i... şi urlă...!


Cu armele post-modernismului inflamat la paroxism, grozăvia artistică chiar iese la aer curat, deşi cam rece. Dacă la Brăila nu a găsit curte, e chiar mai bună strada: pe caldarâm şi ceva trotuare, dezmăţul ideilor şi al personajelor de carnaval (sau de balamuc?) se desfăşoară corespunzător. Amestecând commedia dell'arte cu mitingurile smintite, barocul cu grotescul, folclorul naţional cu efectele din benzi desenate, acest spectacol după Euripide flirtează provocator cu nemaivăzutul (măcar pe la Brăila ori Satu Mare). Actorii par cuprinşi de euforia dezmăţului, urlă, parodiază, se scălămbăie ca toţi dracii, se dezbracă... de le este interzis accesul copiilor sub 16 ani. Un tsunami de nebunie dezarticulată se revarsă peste lumea aşa zis normală, veselia isterică mătură tot în numele unei libertăţi devastatoare, dar urlată din toţi rărunchii... căci creierele par a fi sucombat de Covid sau alte molime asociate. Dacă dumne-zeii au murit, ori doar s-au pilit zdravăn şi fac mai urât chiar decât oamenii, libertatea venită la putere chiar ameninţă sfârşitul lumii; mă rog, al civilizaţiei indo-europene. Dar, la deşănţarea asta a gloatelor scăpate la nebunie ca vaca în trifoi, ce poţi să mai salvezi?

Trupa sătmăreană pare a fi fost cucerită de nonconformismul viziunii regizorale. Actorii joacă din toată inima (şi alte organe), dârdâie - îmbrăcaţi sumar, sau nici atât - în răcoarea serii de toamnă, se ambalează cum ştiu ei, dar nu ne interesează pe noi... ce mai, participare cu trup şi suflet. A-i identifica şi cataloga, poate părea un sacrilegiu, în condiţiile date. Îi lauzi şi îi (în)cânţi, se ştiu ei fiecare cum a pus osul, glasul, etc. Cu certitudine, prestaţia lor nu poate trece neobservată.