Eschil, părintele tragediei, este și cel care impune ideea trilogiei, a unui subiect comun, cu momentele conflictului dezvoltate pe parcursul a trei părți. Pentru recenta montare a Teatrului "Maria Filotti" din Brăila, trilogia antică Orestia, cu dramele Agamemnon, Choeforele și Eumenidele, una dintre importantele scrieri ale lui Eschil, a fost regândită în manieră modernă.
Textul adaptat de Radu Iacoban, care semnează și regia, avându-l ca asistent pe actorul Nicolas Cațianis, se sprijină pe traducerea lui Alexandru Miran, montarea comprimând trilogia în firul ei principal. Teribilul blestem al lui Thiest, potrivit căruia generații la rând urmașii lui Atreu aveau să se ucidă între ei, va cădea întâi asupra lui Agamemnon, care întors de pe mare, după risipirea flotei, alături de Casandra, este întâmpinat cu falsă bucurie de Clitemnestra și de fantomatica Ifigenia. Uciderea lui Agamemnon de către soția sa și a Casandrei de către Egist, complicele Clitemnestrei, fiind răzbunată apoi de Oreste, întors în Argos, care încuvințat și de Electra, sora sa, răzbună moartea tatălui prin dublu omucid, Egist și Clitemnestra.
Greșeala omenească, hybris-ul, nu merge însă mână în mână cu suferința, ca în dramele lui Eschil, aici cheia de descifrare este și în latură comică. "Personajele își păstrează alura aceea mitică, avem nisip, avem săbii, avem perdele, avem o cetate, avem un drum înspre cetate, adică există toate acele elemente din cultura greacă, dar venim și cu multe alte elemente noi", mărturisește regizorul Radu Iacoban.
Ca reprezentat al puterii divine, zeul Apollo începe reprezentația, dar prima "replică" îi revine în fapt muzicii și sonorităților de lumină, creând o atmosferă de mister și dramatism. Nicolas Cațianis își concepe personajul cu treceri subtile de la o stare la alta, devenind, după caz, zeu impunător sau perfect uman. De altfel chipeșul Apollo, în costum auriu ca la prezentările de modă, va supraveghea conflictul muritorilor, de sus de la balcon. Decorul minimalist, semnat de Tudor Prodan, marchează inteligent punctele cheie de joc, palatul, templul, baia cu cadă, etc. Sugestiv conceput și culoarul din cadre metalice, culoar de trecere între sală și scenă, care în final indică prăbușirea acestei lumi. Costumele atemporale, de la cămașa de zale a lui Agamemnon, la costumația sexi a Casandrei, body-ul Electrei, sau eleganța cu note antice a Clitemnestrei, până la modernismul lui Oreste, nu sunt neapărat unitare. Agamemnon, bine conturat de Ciprian Brașoveanu, așteptat la Eschil de Clitemnestra cu "un drum de purpură", sugerând sângele ce urmează a fi vărsat, apare aici cu o lungă trenă cenușie, un semidoliu, amintind și de tristețea, durerea pentru viețile soldaților căzuți.
Dacă unele personaje masculine au și nuanțe de umor, cele feminine sunt figurate cu note de dramatism, dar moderat. Elena Andron, în Clitemnestra, are măreția și demnitatea unei regine, modulând cu dibăcie stările personajului. Electra Narcisei Novac, așa cum a creat-o și Eschil, nu are virilitatea Electrei lui Sofocle, actrița aducând aici și tonuri de sensibilitate. Ifigenia, jertfită lui Artemis, în interpretarea cu farmec a Blancăi Doba, devine o copilă naivă, inocentă, energică și neastâmpărată. Corina Borș în Casandra, cea care simte pericolul (sânge, moarte, neveste care își ucid soții, copii care-o ucid pe mama lor), și Silvia Tariq în Cilisa, doica devotată, compun convingător.
Succesiunea momentelor este întreruptă fie de heblu sau de sunete repetitive, dar și de părți muzicale executate vocal-instrumental. Proiecțiile video supradimensionate, multiplicate, ale fețelor personajelor, realizate prin prezența în scenă a unui cameraman, amplifică dramatismul ororilor. Prezentul întorce fața spre trecut, pendulând între tensiunea scenelor antice și tonuri ironice în reconstituirea lor, un protest pentru miile de morți și femei violate, pentru crime, jafuri și incendieri. Inspirat poate și de scena originală din trilogie, în care Oreste împietrește câteva clipe cu sabia ridicată, neputând să își lovească mama, care îl imploră să o cruțe, regizorul construiește momentele crimelor ca pe un stop cadru, în care personajele înmărmuresc în grup statuar. Agamemnon, Clitemnestra, Egist se fac vinovați de hybris, iar sfârșitul lor nu poate fi decât tragic, chiar și într-un spectacol cu inserții de umor. Lipsa de caracter, egoismul lui Egist este înfățișat de Silviu Debu printr-un joc dual, tragi-comic, uneori. Valentin Terente, Calchas, impunător în scena reconstituirii uciderii Ifigeniei, schimbă inspirat registrul în scena de final. Actorii cântă live în puncte esențiale ale acțiunii, dansează plastic, expresiv, parodic, precum în scena judecării lui Oreste, în care Atena (Ciprian Brașoveanu în dublu rol, comic de astă dată), Apollo, Calchas și Erinia devenită Eumenidă (cu multă energie, în nota potrivită a ironiei în interpretarea lui Vlad Volf), devin o explozie de sunet, culoare, dinamism și mult haz, ajutați de componentele scenografice și de costum, dar și de sunetul Aidei Sosic.
Ȋn teatrul antic Moira structurează și îngrădește ființa, omul nu acționează, ci este acționat. Zeii emană porunci pentru a fi ascultate orbește, iar un erou precum Oreste nu are de ales. Ciprian Chiricheș întruchipează un personaj uman, sensibil, oscilând între datorie și remușcare, bine dozat, un Oreste iertat de zei, într-un proces parodic, în care publicul din sală are drept de vot. Legea talionului trebuie oprită! Lumea se înoiește, la fel și regulile ei. Oreste și Electra au câștigat și s-a făcut dreptate.
De: după Eschil Regia: Radu Iacoban Cu: Emilian Oprea / Ciprian Braşoveanu, Elena Andron, Narcisa Novac, Ciprian Chiricheş, Blanca Doba, Silvia Tariq, Silviu Debu, Valentin Terente, Nicholas Caţianis, Corina Borş, Vlad Volf
