octombrie 2021
Orestia
Eschil, părintele tragediei, este şi cel care impune ideea trilogiei, a unui subiect comun, cu momentele conflictului dezvoltate pe parcursul a trei părţi. Pentru recenta montare a Teatrului "Maria Filotti" din Brăila, trilogia antică Orestia, cu dramele Agamemnon, Choeforele şi Eumenidele, una dintre importantele scrieri ale lui Eschil, a fost regândită în manieră modernă.

Textul adaptat de Radu Iacoban, care semnează şi regia, avându-l ca asistent pe actorul Nicolas Caţianis, se sprijină pe traducerea lui Alexandru Miran, montarea comprimând trilogia în firul ei principal. Teribilul blestem al lui Thiest, potrivit căruia generaţii la rând urmaşii lui Atreu aveau să se ucidă între ei, va cădea întâi asupra lui Agamemnon, care întors de pe mare, după risipirea flotei, alături de Casandra, este întâmpinat cu falsă bucurie de Clitemnestra şi de fantomatica Ifigenia. Uciderea lui Agamemnon de către soţia sa şi a Casandrei de către Egist, complicele Clitemnestrei, fiind răzbunată apoi de Oreste, întors în Argos, care încuvinţat şi de Electra, sora sa, răzbună moartea tatălui prin dublu omucid, Egist şi Clitemnestra.

Greşeala omenească, hybris-ul, nu merge însă mână în mână cu suferinţa, ca în dramele lui Eschil, aici cheia de descifrare este şi în latură comică. "Personajele îşi păstrează alura aceea mitică, avem nisip, avem săbii, avem perdele, avem o cetate, avem un drum înspre cetate, adică există toate acele elemente din cultura greacă, dar venim şi cu multe alte elemente noi", mărturiseşte regizorul Radu Iacoban.


Ca reprezentat al puterii divine, zeul Apollo începe reprezentaţia, dar prima "replică" îi revine în fapt muzicii şi sonorităţilor de lumină, creând o atmosferă de mister şi dramatism. Nicolas Caţianis îşi concepe personajul cu treceri subtile de la o stare la alta, devenind, după caz, zeu impunător sau perfect uman. De altfel chipeşul Apollo, în costum auriu ca la prezentările de modă, va supraveghea conflictul muritorilor, de sus de la balcon. Decorul minimalist, semnat de Tudor Prodan, marchează inteligent punctele cheie de joc, palatul, templul, baia cu cadă, etc. Sugestiv conceput şi culoarul din cadre metalice, culoar de trecere între sală şi scenă, care în final indică prăbuşirea acestei lumi. Costumele atemporale, de la cămaşa de zale a lui Agamemnon, la costumaţia sexi a Casandrei, body-ul Electrei, sau eleganţa cu note antice a Clitemnestrei, până la modernismul lui Oreste, nu sunt neapărat unitare. Agamemnon, bine conturat de Ciprian Braşoveanu, aşteptat la Eschil de Clitemnestra cu "un drum de purpură", sugerând sângele ce urmează a fi vărsat, apare aici cu o lungă trenă cenuşie, un semidoliu, amintind şi de tristeţea, durerea pentru vieţile soldaţilor căzuţi.


Dacă unele personaje masculine au şi nuanţe de umor, cele feminine sunt figurate cu note de dramatism, dar moderat. Elena Andron, în Clitemnestra, are măreţia şi demnitatea unei regine, modulând cu dibăcie stările personajului. Electra Narcisei Novac, aşa cum a creat-o şi Eschil, nu are virilitatea Electrei lui Sofocle, actriţa aducând aici şi tonuri de sensibilitate. Ifigenia, jertfită lui Artemis, în interpretarea cu farmec a Blancăi Doba, devine o copilă naivă, inocentă, energică şi neastâmpărată. Corina Borş în Casandra, cea care simte pericolul (sânge, moarte, neveste care îşi ucid soţii, copii care-o ucid pe mama lor), şi Silvia Tariq în Cilisa, doica devotată, compun convingător.


Succesiunea momentelor este întreruptă fie de heblu sau de sunete repetitive, dar şi de părţi muzicale executate vocal-instrumental. Proiecţiile video supradimensionate, multiplicate, ale feţelor personajelor, realizate prin prezenţa în scenă a unui cameraman, amplifică dramatismul ororilor. Prezentul întorce faţa spre trecut, pendulând între tensiunea scenelor antice şi tonuri ironice în reconstituirea lor, un protest pentru miile de morţi şi femei violate, pentru crime, jafuri şi incendieri. Inspirat poate şi de scena originală din trilogie, în care Oreste împietreşte câteva clipe cu sabia ridicată, neputând să îşi lovească mama, care îl imploră să o cruţe, regizorul construieşte momentele crimelor ca pe un stop cadru, în care personajele înmărmuresc în grup statuar. Agamemnon, Clitemnestra, Egist se fac vinovaţi de hybris, iar sfârşitul lor nu poate fi decât tragic, chiar şi într-un spectacol cu inserţii de umor. Lipsa de caracter, egoismul lui Egist este înfăţişat de Silviu Debu printr-un joc dual, tragi-comic, uneori. Valentin Terente, Calchas, impunător în scena reconstituirii uciderii Ifigeniei, schimbă inspirat registrul în scena de final. Actorii cântă live în puncte esenţiale ale acţiunii, dansează plastic, expresiv, parodic, precum în scena judecării lui Oreste, în care Atena (Ciprian Braşoveanu în dublu rol, comic de astă dată), Apollo, Calchas şi Erinia devenită Eumenidă (cu multă energie, în nota potrivită a ironiei în interpretarea lui Vlad Volf), devin o explozie de sunet, culoare, dinamism şi mult haz, ajutaţi de componentele scenografice şi de costum, dar şi de sunetul Aidei Sosic.


Ȋn teatrul antic Moira structurează şi îngrădeşte fiinţa, omul nu acţionează, ci este acţionat. Zeii emană porunci pentru a fi ascultate orbeşte, iar un erou precum Oreste nu are de ales. Ciprian Chiricheş întruchipează un personaj uman, sensibil, oscilând între datorie şi remuşcare, bine dozat, un Oreste iertat de zei, într-un proces parodic, în care publicul din sală are drept de vot. Legea talionului trebuie oprită! Lumea se înoieşte, la fel şi regulile ei. Oreste şi Electra au câştigat şi s-a făcut dreptate.
De: după Eschil Regia: Radu Iacoban Cu: Emilian Oprea / Ciprian Braşoveanu, Elena Andron, Narcisa Novac, Ciprian Chiricheş, Blanca Doba, Silvia Tariq, Silviu Debu, Valentin Terente, Nicholas Caţianis, Corina Borş, Vlad Volf

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus