Ghiveci de familie: refulări, scandaluri, neputinţe. Genul acuzativ - Festivalul de teatru şi arte performative Dialog, Brăila, 2021

Iată un spectacol care încântă, fără nici un dubiu, un anumit public. Cel care vine la teatru să se deconecteze şi distreze. Să găsească acolo, pe scenă, exact ceea ce se aşteaptă: ceva conflict, dar suficient de uşurel; ceva haz, dar nu prea profund, complicat; evoluţii pre(a)vizibile, aşteptări mărunte, în măsură să-i confirme lui, spectatorului, ce deştept şi superior este el... cum se prinde la intrigi şi cum are în mânecă toate soluţiile.. Fără prea multe idei (şi, în nici un caz, dătătoare de bătăi de cap), dar cât mai zdrăngănitor la îmbrânceli şi poante.

"Dorinţa adunării stimabile", ar fi spus neica Zaharia. Adunarea din jurul Genului acuzativ pare să gustat cu destul nesaţ ceea ce i-a oferit Mimi Brănescu, după o reţetă populară, trăgând evident cu ochiul la conflictele "abisale" ce mobilează "sitcoamele" TV şi asigură reţeta, cu beneficiul aparent. Prin ochiul său îndelung exersat asupra acestui mediu mărunt, privit prin gaura cheii, autorul Gunoierul-ui şi al Dumnezeul-ui de a doua zi nu-şi mai bate capul cu subtilităţi complicate şi (Doamne fere'!) incomode. Nu! Acum, el îşi ia la purtare doar spiritul de observaţie, împletit cu simţul umorului, încropind o povestioară rămuroasă, preponderent hazlie, dar destul de împănată cu unele alteraţii dramatice. Totul este declanşat de zbuciumata Marina, ajunsă la vârsta socotelilor; cu viaţa, cu neamurile, cu duşmanii. Ea este grav bolnavă: suferă nu doar de dureri de cap şi bătăi de inimă, ci - s-ar zice - de un fel de intoleranţă la nedreptate. Nu nedreptăţi sociale, culturale ori religioase, ci doar fleacuri pe care adevărata ei boală, numită mania persecuţiei, le-a strâns cu sârg, le-a dospit o viaţă întreagă în tăcere, pentru a le face să explodeze, cu creier personal cu tot. Apărută, chipurile brusc, sminteala reuşise, înainte de a o omorî cu bine, să facă prăpăd prin toată familia, lăsând şi o bogată moştenire în acest sens. Colecţie de păcate (numai ale celor apropiaţi, toţi declaraţi vinovaţi şi daţi pe răzătoarea incriminărilor furibunde, al reproşurilor nimicitoare, totul în aspic de tulburări de personalitate), inventarul ei meschin-nimicitor lasă urme de neşters asupra celor care îi supravieţuiesc: fiică, frate, soră, cumnată. Câteva volume de opere complete - pline cu notaţii minuţioase şi veninoase - dobândesc, postmortem, o mulţime de efecte păcătoase asupra relaţiilor rudelor supravieţuitoare. Moştenirea Marinei tulbură, intrigă, scandalizează, acuză, erupe... în cele din urmă desparte şi distruge neamurile încăpute pe răbojul ei nimicitor. Pentru că da... boala sa devine contagioasă, declanşând - pe principiul fisiunii nucleare - reacţii în lanţ. Adevărurile mărunte, otrăvite, care nu fac bine nimănui, dar rău tuturor, sfârşesc prin a pustii tot familionul. Groaznic triumf postum! Acest gen acuzativ se dovedeşte proliferant, chipurile justiţiar dar - în fond - păgubitor. Dedesubturile imunde, colecţionate o viaţă întreagă, ce adună sumedenie de păcate mai mici sau mai mari, unele exagerate, altele chiar scornite, păstrate bine la colecţia de insanităţi (rufele nespălate în familie încep să pută) îi supravieţuiesc cu succes Marinei. Dihonia se propagă, făcând praf relaţiile celor apropiaţi, chiar dacă - din gâlceava declanşată - apare evident faptul că răposata nu fusese, nici ea, chiar o sfântă. Timp de mai bine de două ore, pe scenă se poartă un război pe bune şi nebune, printre chicotelile sălii căreia îi simţi, la final, un fel de catharsis - mă rog, unul aşa... mai special. Dar ipostaza de judecător dă bine la moral, sporeşte auto-încântarea, ranforsează certitudinile...

Cu bine şi cu rele, textul are şi meritul de a fi oferit unora dintre actriţe câteva partituri interpretative demne de reţinut, ba chiar şi de lăudat. Nevrotica Marina vibrează până-i crapă capul, cu aportul convingător al Gabrielei Codrea. O nebună? Parţial. Sigur o nefericită, care simte nevoia să facă praf tot ce e prin jurul ei. Adela Lazăr este cumnata-ţoapă, şmecheră şi gata de orice mârşăvie, a cărei demascare, prin reproşurile în cascadă, o pune în încurcătură, dar nu o termină; nici măcar nu o dă pe brazdă. Actriţa îi redă foarte bine unsuroşenia irepresibilă. Mai puţin reuşit este tocmai personajul Lenei - fiica, la început consternată, terorizată, până a ajunge să-i semene mamei, o păstrătoare de nădejde a moştenirii imunde. Din păcate, Denisa Irina Vlad este pusă în încurcătură de traseul sinuos şi imprecis al personajului încredinţat: de la puritate şi uluială, la asumarea aceloraşi apucături. Că îşi face căsnicia praf (pe baza delaţiunilor materne!) ar fi putut fi, eventual, un fel de lovitură de teatru, dar... nu e, căci lucrurile băltesc în confuzie şi, până la urmă, evadarea ei pare cam neverosimilă. Rezoneurul întregii poveşti rămâne Cati, lucidă şi dintr-o bucată, cu o duritate amplificată prin cinism. Ioana Dragoş Gajdo îi dă pregnanţa cuvenită, limpezind întrucâtva lucrurile şi asumându-şi astfel dezavantajele cu care-ţi poate da luciditatea în cap. Spre regretul meu, bărbaţii n-au mai prea avut loc în alcătuirea dramaturgică, fiind trataţi doar ca elemente de recuzită: schematic şi funcţional. Ca atare, nu-i poţi reproşa niciunuia dintre actori prezenţa destul de încropită. E greu de făcut bici dintr-un material... discutabil.

Regia este asumată de însuşi autor, fapt despre care nu cred că a fost de natură să ajute spectacolul. Un alt director de scenă ar mai fi ridicat, poate ceva pretenţii în conturarea unora dintre personaje. Aşa, însă... s-a rămas la litera textului, considerată suficientă. Chiar atunci când nu prea era...