Lingvistica supravieţuirii - Persian Lessons

Poate fi credibil incredibilul? Iată o întrebare pe care Persian Lessons, noul film al regizorului ucrainean Vadim Perelman o testează la maxim şi care, din păcate, se dovedeşte - cel puţin în filmul său - a fi de cele mai multe ori falimentară.
 
 Din graba de a dezvolta conflictul - o relaţie cel puţin curioasă între un ofiţer SS (Lars Eidinger) şi un evreu care se dă drept persan (Nahuel Pérez Biscayart) - şi de a potenţa suspansul acestuia, filmul lui Perelman arde rapid etape semnificative din relaţia celor doi, astfel că povestea - potrivit genericului, inspirată din evenimente care au avut loc spre sfârşitul ocupaţiei germane în Franţa - îşi pierde la fiecare pas din credibilitate.

Gilles, un tânăr evreu din Anvers / Antwerp arestat de forţele de ocupaţie în timp ce încearcă să fugă în Elveţia, dă la schimb o jumătate din senvişul său pentru o carte cu basme persane. Cartea aparţine de fapt nu celui care primeşte jumătatea de senviş, ci unui proprietar persan de locuinţă, care i-o dăruise fiului său, Reza. Curând, convoiul de prizonieri din care Gilles face parte este oprit într-o pădure, debarcat din camion şi executat de soldaţii germani. Totuşi, el reuşeşte să se salveze, susţinând că este persan şi nu evreu. Drept mărturie arată soldaţilor cartea primită mai devreme.

De acum, reactorul creativ al lui Gilles trebuie să funcţioneze la capacitate maximă, căci dându-se persan, el intră într-o cursă care nu pare să se poată sfârşi bine: un ofiţer al lagărului la care Gilles este transportat, Sturmbahnführer-ul Klaus Koch, caută un persan în speranţa că acesta îl va învăţa limba farsi.

Conştient că nu are cum să abandoneze calea pe care a iniţiat-o, Gilles îşi asumă identitatea lui Reza Joon, cel căruia îi aparţinea cartea cu basme, iar primele provocări generate de noua identitate nu întârzie să apară. La întrebarea ofiţerului privitoare la traducerea în limba farsi a cuvântului Mutter / mamă, Gilles se arată în primă instanţă confuz, născoceşte însă rapid un termen dintr-un şir (foarte) lung de cuvinte pe care le va inventa succesiv. Koch nu este doar dispus să-l creadă pe "Reza", pare chiar deopotrivă entuziasmat şi liniştit de apariţia neaşteptată a acestuia. Îndoielnic este mai degrabă felul în care Perelman expediază începutul acestei relaţii, a cărei premisă apare prea puţin plauzibilă.

În timp, Gilles beneficiază de un tratament special faţă de ceilalţi deţinuţi: lucrează la bucătărie, îl vizitează seara pe ofiţer pentru lecţii de persană, obţine de la acesta conserve de carne şi pâine pentru un deţinut bătut, este chiar trimis să muncească la o fermă din proximitatea lagărului atunci când următorii deţinuţi (printre care, în mod normal, s-ar fi aflat şi el) sunt deportaţi către lagărele din est. Cu toate acestea, ofiţerul Koch caută să nu se apropie prea mult de "Reza", care rămâne un deţinut. Dar nu este această distanţă un soi de plasă de siguranţă pe care ofiţerul încearcă să o menţină, speriat fiind de posibilele urmări ale atitudinii sale? În repetate rânduri, el îşi demonstrează totuşi naivitatea, mai cu seamă atunci când îi împuterniceşte pe alţii (inclusiv pe "Reza") să ducă la bun sfârşit atribuţiile sale - completarea registrului cu deţinuţii care tranzitează lagărul - crezând că astfel se poate disculpa de ororile orchestrate de cei în a căror slujbă se află.

La un moment dat, "Reza" calcă inevitabil strâmb şi încurcă semnificaţia unui cuvânt inventat. Imediat, alimentat parcă de temerea că "Reza" nu este cel drept care se dă, ofiţerul îşi iese din minţi, îl desfigurează pe Gilles şi ordonă, mai apoi, ca acesta să muncească în cele mai grele condiţii la carieră. Sensibilizat numaidecât de starea în care Gilles va ajunge curând, Koch revine foarte rapid pe poziţii şi se declară pregătit să reînceapă lecţiile.

Din nou, uşurinţa cu care Koch trece peste suspiciunile sale este cel puţin îndoielnică şi nu înţelegem dacă face asta doar pentru a putea spera în continuare la planul său sau, naiv cum este, din credinţa că prin salvarea lui Gilles va rămâne cu mâinile curate. În acest sens, când Perelman nu aruncă la întâmplare cu secvenţe din care reies intrigile din corpul ofiţeresc, mai ocheşte câte un cadru chiar puternic: "Jedem das Seine" ("Fiecăruia după cum i se cuvine") postulează o imagine pe la jumătatea filmului, semn că fuga de responsabilitate a ofiţerului va eşua, că şi el va primi ceea ce merită.

În cele din urmă, după apropierea Aliaţilor, Gilles ajunge într-o tabără americană şi începe să enumere numele evreilor pe care îi reţinuse în perioada când a lucrat pentru ofiţer. Metafora este - dacă suntem pregătiţi să ne încredem în premisele ei - cu adevărat frumoasă, căci a fost nevoie de un nou limbaj pentru a restitui măcar parţial memoria acelor milioane a căror identitate a încetat să existe în momentul arestării. În acelaşi timp însă, finalul pe care Perelman îl găseşte filmului său mi se pare destul de facil, chiar banal: supravieţuirea lui Gilles a fost necesară ca cei persecutaţi să nu fie niciodată uitaţi. Mai mult, o luptă interioară a lui Gilles declanşată poate de propria laşitate, de felul în care el memorează victimele (ale căror nume sunt inspiraţia noilor cuvinte din limbajul inventat) în primul rând pentru supravieţuirea sa, nu pare să-l fi interesat pe regizorul ucrainean.

În fine, dacă Perelman n-ar fi fost atât de îndrăgostit de metafora anterior numită, probabil că Persian Lessons nu ar fi trebuit să se sprijine doar pe excepţionalul tandem Biscayart - Eidinger. Un tandem cât se poate de eterogen, dar care arată că ambii - atât Gilles, cât şi Koch - sunt pregătiţi să rişte cât mai mult pentru a supravieţui: primul, lagărului, iar al doilea, condamnării post-război. Şi cred că, privind relaţia din acest punct de vedere, putem spună că pe undeva, din conştiinţa dependenţei de celălalt, există totodată între cei doi o înţelegere mai presus de cea prin limbajul inventat.