Protagonistul Gilles - cu emoţii atent calibrate de Nahuel Pérez Biscayart, a cărui impasibilitate persistă pe tot parcursul filmului asemeni unei măşti sau a unui mecanism vital de camuflare - este evreul aflat (oarecum) în locul potrivit la momentul potrivit. Nimerit într-un transport ce se îndreaptă spre unul din cele mai detestate locuri din cel de-Al Doilea Război Mondial, Gilles îşi dă ezitant la schimb jumătate din sandwich pentru o carte persană al cărei posesor afirmă că "este foarte valoroasă". Cuvinte mai mult decât adevărate, de altfel, dar la un nivel la care niciunul din cei doi negociatori nu se aşteaptă. Întrucât protagonistul ajunge să dea la schimb, fără să realizeze, jumătate de sandwich pentru propria viaţă. Aceasta e bătaia din aripi a fluturelui care dă naştere unui uragan salvator.
Prin intermediul acestei cărţi se naşte o prietenie atipică între ofiţerul naiv, dar bine intenţionat, cu pretenţii de bucătar, Klaus Koch (numele este, de asemenea ales cu grijă, "Koch" însemnând bucătar în germană), şi evreul impostor, devenit persanul Reza Joon şi profesor de Farsi al militarului (cu toate că nu cunoaşte decât un singur cuvânt în această limbă), afinitate care îi va aduce o mulţime de beneficii pe termen scurt şi lung. O relaţie care poate fi uşor asemănată cu simbioza dintre Andy Dufresne şi directorul de închisoare Samuel Norton din Shawshank Redemption / Închisoarea îngerilor, cu relevanta diferenţă că în filmul lui Perelman superiorul nu se foloseşte exclusiv de deţinut, ci dezvoltă cu adevărat o simpatie faţă de el şi are ultimul cuvânt în răscumpărarea şi eliberarea lui.
Tonurile de gri, maro şi albastru, decorul minimalist şi muzica instrumentală reflectă tragedia evreilor captivi, măcelăriţi cu sânge rece, însă în tot acest Iad pământesc există o oarecare frumuseţe ilustrată de natura înconjurătoare, contrast pe care operatorul Vladislav Opelyants îl redă cu ajutorul cadrelor largi. Până şi scena în care corpurile goale ale prizonierilor sunt transportate într-o căruţă pe un drum mărginit de zăpadă pare un tablou, o veritabilă antiteză între conţinut (marcat de oribila acţiune desfăşurată) şi formă (frumos din punct de vedere estetic).
Pe lângă lupta pentru viaţă pe care o duc evreii, lagărul adăposteşte mici intrigi şi lupte interne de putere şi amor. Soldaţii, ofiţerii, comandanţii, par preocupaţi mai degrabă de pierderea unei funcţii sau a unui potenţial amant decât de miile de oameni ale căror zile se sfârşesc sub supravegherea lor. Bârfele şi geloziile sunt omniprezente, iar sabotajul nu lipseşte nici el de pe listă, fiecare urmărindu-şi propriul interes în detrimentul scopului comun al Reich-ului (mai exact al Führer-ului, personaj absent, dar totuşi menţionat în saluturi formale şi portrete atârnate pe pereţi - pentru a alimenta cultul personalităţii sale, bineînţeles). În orice caz, conştiinţa lor pare aproape inexistentă, spre deosebire de cea a lui Gilles, pe care îl încearcă sentimentele de vinovăţie pentru statutul lui privilegiat şi care se străduieşte să le ofere şi colegilor de lagăr o fărâmă din avantajele sale.
Persian Lessons ascunde sub contextul mohorât şi o notă comică. Apare din nou contrastul dintre formă şi conţinut: discuţiile dintre Koch şi Gilles avansează şi situaţia devine aproape ridicolă, ofiţerul ajungând să se deschidă şi să îşi povestească copilăria şi motivele aderării la regimul nazist cu seriozitate şi sensibilitate într-o limbă inventată. Deşi neincrederea este mare la început, relaţia lor evoluează într-atât încât Koch este dispus să încalce regulamentele pentru "pisicuţa persană", deoarece Gilles / Reza îi devine indispensabil, iar veridica afecţiune pe care i-o poartă determină publicul să empatizeze cu el, conştient de faptul că legătura dintre cei doi este clădită pe o minciună.
Finalul lămureşte debutul filmului, Gilles urmează şinele de tren spre libertate, fiind unicul supravieţuitor al masacrului, iar dialogul din voice over pe care îl auzim la început capătă contur când acesta este interogat cu privire la experienţa din lagăr. Simetria incipit-final este prezentă şi în ce priveşte arderea registrelor, ilustrată atât pe generic, cât şi în ultimele minute ale lungmetrajului de peste două ore. Firul narativ se sfârşeşte cu enumerarea victimelor de către protagonist, ultima mărturie a existenţei unor oameni pe care istoria i-a uitat. Nume care l-au ajutat să construiască limba falsă care i-a salvat viaţa. Nume care au fost şterse pentru ca al lui să dăinuie.