La Cannes se văd enorm de multe producţii: dure, nebune, angajate, importante, îndrăzneţe, violente sau foarte derutante. Dar dacă vin cu un pedigree important ataşat, se remarcă imediat: nimic nu produce mai mare emoţie decât prezenţa unor nume grele, a unor cineaşti cu o carieră indisolubil legată de cel mai mare festival de film din lume. După un an atipic, când manifestarea şi-a întrerupt competiţia şi proiecţiile din cauza pandemiei, 2021 a însemnat întoarcerea în forţă a unor monştri sacri care au fost din nou provocaţi să-şi confirme valoarea în faţa asaltului "revelaţiilor" tinere.
Puţini cineaşti pot clama atât de convingător precum Jacques Audiard că au cinema-ul în sânge. Născut la Paris, regizorul este fiul faimosului scenarist Michel Audiard. După ce s-a înscris la Sorbona ca să devină profesor de literatură şi filosofie, a renunţat la studii şi s-a alăturat unei echipe de filmare ca editor asistent. Apoi a ajuns un scenarist faimos pentru abilitatea sa de-a crea lumi distincte, viscerale şi, uneori, sumbre, cu personaje ce revigorează poveşti comune. Debutul său în regie, See How They Fall (1994) îl arată capabil de-a fi o forţă creativă în cinematograful francez. Filmul de epocă A Self-Made Hero (1996) a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes. The Beat My Heart Skipped (2005) a fost recompensat cu un premiu BAFTA pentru cel mai bun film străin, iar A Prophet (2009), cu Marele Premiu al Juriului la Cannes. Drama Dheepan (2015) a izbutit să-şi revendice cel mai mare trofeu - Palme d'Or - la acelaşi festival.
Les Olympiades a primit la Cannes 2021 premiul pentru cea mai bună coloană sonoră. În film, Émilie o întâlneşte pe Camille care e atrasă de Nora, care îşi încrucişează drumul cu Amber. Trei fete şi un băiat - sunt prieteni, uneori iubiţi, de cele mai multe ori şi una şi alta. "Iată încercarea lui Audiard de a inaugura un nou val al mileniului, un soi de Jules et Jim cu un soundtrack synth-pop", scrie The Playlist.
Deşi a regizat puţine titluri, cineastul francez Gaspar Noé a reuşit să aibă un impact răsunător prin faptul că a creat unele dintre cele mai sumbre, mai polarizante şi mai deranjante filme europene. Încă de la debutul din 1988 cu I Stand Alone, a stârnit controverse cu peliculele sale ambiţioase, aventuroase şi deliberat provocatoare. Fie că e vorba despre explorarea violenţei sexuale din Irréversible, de experienţa halucinogenă din Enter the Void, de scenele improvizate de sex explicit din Love, Noé nu s-a ferit de subiecte pe care alţi regizori le-ar evita. Chiar şi Climax, cel mai accesibil film al său, rămâne provocator. Detestat sau adulat, Noé e un cineast unic, capabil de a stârni reacţii puternice şi viscerale cu opera sa.
Vortex, peliculă prezentată într-o proiecţie specială sub eticheta Cannes Première, împinge provocarea la alt nivel al suportabilităţii, înfăţişând ultimele zile ale unui cuplu în vârstă de iubiţi senili. "Cu neobişnuita sa tuşă umană şi estetica vizuală neliniştită şi intransigentă, Vortex ar putea fi cea mai bună şi mai cerebrală operă a sa", postulează The Wrap. "Iată o experienţă teribil de sobră, deranjantă într-o manieră nouă chiar şi pentru Noé. E cel mai matur film al său, o lucrare experimentală îndrăzneaţă şi uimitoare", jubilează Screen International.
Însă nu Vortex a fost cel mai scandalos film al ediţiei, ci "sulfurosul" Benedetta, realizat de un alt mare maestru al provocării: Paul Verhoeven. Aici, o călugăriţă din secolul XVII se lasă pradă unei iubiri lesbiene interzise, în timp ce viziunile sale religioase şocante ameninţă să zdruncine biserica din temelii. Zguduit a fost şi Cannes-ul, unde reacţiile scandalizate n-au întârziat să apară. Însă controversa a fost estompată de miezul complex al filmului: "păşind cu un echilibru precar peste graniţa diferitelor genuri şi tonuri, Benedetta provoacă întrebări frapante despre libertatea sexuală şi relaţia acesteia cu credinţa", scria The Film Experience. "Verhoeven apasă, din nou, pe toate butoanele care irită, excită, provoacă, ofensează şi - o calitate pe care şi-a menţinut-o de-a lungul deceniilor - îmbină conceptele imprudente şi scandaloase cu panseurile serioase" conchidea Deadline Hollywood Daily. Deloc surprinzător, pentru că Paul Verhoeven e, până la urmă, un ultragiator prin vocaţie. După o importantă carieră europeană, regizorul olandez s-a mutat la Hollywood, unde a excelat în lumea marilor bugete, exersându-şi imaginaţia vie ca să devină un maestru al senzaţiilor moderne viscerale, explozive şi polemice (fie că vorbim de Total Recall sau de Basic Instinct). Întors în Europa, a produs furori cu scandalosul Elle în 2016 la Cannes, în competiţia oficială.
Un alt monstru sacru - de data aceasta hollywoodian - se întoarce în competiţie după ce, în 1991, participa cu tulburătorul The Pledge în calitate de regizor. De data aceasta, Sean Penn este autorul lui Flag Day, inspirat de o poveste reală. Dylan Penn, fiica sa din realitate, e partenera sa într-un portret de familie intim despre o tânără care se luptă să învingă fantomele trecutului în timp ce încearcă să reconcilieze legătura indestructibilă dintre o fiică şi un tată. "Sentimente subtile, evanescente, abundă în Flag Day, unde viziunea idealizată a fiicei asupra tatălui său e simultan idilică şi întinată" scrie The Washington Post.
Arnaud Desplechin, unul din răsfăţaţii Cannes-ului (un alt fel de-a spune că festivalul i-a lansat şi întreţinut, practic, cariera), a figurat în competiţia oficială încă de la primul său lungmetraj, mult celebratul La Sentinelle. A revenit cu Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) ca să lanseze o nouă generaţie de actori francezi. În acest film, regizorul confisca toate ingredientele obişnuite ale "cinematografului francez de autor" pentru a le oferi o amploare romantică graţie unei naraţiuni corale de mare fluiditate. Nu de puţine ori, interpreţii săi sunt recompensaţi cu cele mai mari trofee ale festivalului. În 2016, Desplechin primeşte Premiul Cesar pentru Trois souvenirs de ma jeunesse care avusese premiera fulminantă la Festivalul de la Cannes, eveniment care i-a cimentat statutul de unul dintre cei mai respectaţi cineaşti francezi ai generaţiei sale. Desplechin a fost prezent cu cinci filme în competiţia oficială, unul în Un Certain Regard şi două în afara competiţiei.
Acţiunea lui Tromperie se întâmplă în 1987 la Londra. Philip e un faimos scriitor american ce trăieşte în exil. Amanta îl vizitează regulat la biroul care a devenit un refugiu pentru cei doi. Acolo fac dragoste, se ceartă, se împacă şi vorbesc ore întregi - despre femeile care i-au marcat viaţa lui, despre sex, antisemitism, literatură şi integritate personală. După premiera de la Cannes, publicaţia Variety a remarcat "prezenţa luminoasă, dar şi alunecoasă a lui Léa Seydoux" în rolul unui obscur obiect al dorinţei care, gradual, îi reliefează defectele protagonistului şi ne ţine implicaţi în poveste, iar Screen International spune că "Tromperie e emoţionant şi entertaining".
Alt maestru venerat pe croazetă e Nanni Moretti, cel şi-a construit reputaţia unui Woody Allen italian graţie unor eforturi regizorale introspective, de un umor ireverent, în care s-a distribuit în rolul principal. De multe ori şi regizor şi producător şi scenarist, acest vizionar excentric a făcut o impresie puternică încă de la debutul comic I Am Self Sufficient (1976) şi a continuat să entuziasmeze cu amestecul distinctiv de satiră, suprarealism şi teme autobiografice în succese internaţionale precum La messa e finita (1984), Caro diario (1993) şi Aprile (1998) care au dezvăluit faţete din ce în ce mai profunde ale personajului său. Moretti a atins cel mai mare succes comercial şi de critică cu La stanza del figlio (2001), laureat cu Palme d'Or.
În 2021, Moretti a revenit cu Three Floors, povestea a trei familii care trăiesc în 3 apartamente din acelaşi complex luxos de locuinţe, despre care s-a spus că ar fi "o canava intrigantă ce permite observaţii percutante, în special graţie unor interpretări excelente venite de la luminoasa Margherita Buy, hipnotica Rohrwacher şi debutanta Denise Tantucci" - Edge Media Network.
Cu intrigantul şi curajosul Cow, Andrea Arnold revine la Cannes ca să ne arate câţiva ani din existenţa unei vaci de lapte engleze. "Cow nu interoghează motivele din spatele procesului - a fost de ajuns Fast Food Nation şi alte documentare de acest tip - dar face o treabă grozavă în a stârni, de la o scenă la alta, empatie pentru bovină şi foloseşte această putere pentru a genera un farmec hipnotic plin de semnificaţii" titra Indiewire.
Arnold este, fără discuţie, unul dintre "copiii teribili" ai croazetei. Şi primul (Red Road) şi al doilea său film (Fish Tank) au fost prezentate în competiţia oficială de la Cannes şi au câştigat premiul juriului, înainte de a fi recompensate şi cu BAFTA. În 2011, fenomenala Arnold adaptează clasicul roman La răscruce de vânturi şi participă cu el la festivalul de film de la Veneţia. În 2016, se reîntoarce în competiţia de la Cannes cu American Honey şi câştigă al treilea premiu al juriului.
O relaţie extraordinară, intens artistică, a avut Aleksey German Jr. cu tatăl său, legendarul Aleksey German. Talentul e, se pare, ereditar, iar German Jr. a devenit un nume important al noii cinematografii ruse, cu prezenţe în festivalurile de la Veneţia şi Berlin. House Arrest e primul său film în competiţia oficială de la Cannes. Pelicula vorbeşte de un profesor universitar care, după ce critică administraţia oraşului său, e plasat sub arest la domiciliu. Urmează o luptă inegală, de tipul David contra Goliath. "House Arrest ne face să recunoaştem adevărul inconfortabil că nu toţi activiştii şi intelectualii virtuoşi sunt uşor de suportat fără complicaţii" admite Review Online.
Dar "gloria" Cannes-ului nu o fac nu doar marii maeştri şi cineaştii galonaţi, ci şi revelaţiile, tinerele talente pe care festivalul, o extraordinară rampă artistică, le descoperă şi le promovează. Unul dintre ele este Kira Kovalenko, câştigătoare a secţiunii Un Certain Regard cu pelicula Unclenching the Fists. Într-un mic oraş minier din Osetia de Nord, tânăra Ada încearcă să fugă de atmosfera sufocantă dintr-o familie pe care o iubeşte la fel de mult pe cât o detestă. "Un ton vocal frenetic şi o fizicitate sălbatică, neîndurătoare, leagă toate interpretările, iar fiecare personaj pare gata să ţâşnească din propriul trup şi, prin extensie, din viaţa care l-a împrejmuit", aclamă Variety care găseşte că Kovalenko a meşteşugit o "poveste captivantă, hipnotică, de-a dreptul uluitoare."
La fel de inclasabil e şi Lamb al surprinzătorului Valdimar Jóhannsson, cineast care va fi prezent la Bucureşti la proiecţia filmului său. Un cuplu fără copii din Islanda rurală face o descoperire alarmantă în ţarcul cu oi. Curând, va trebui să se confrunte cu consecinţele sfidării legilor naturii, în această fabulă atmosferică şi întunecată ce marchează un debut plin de o imaginaţie bolnavă şi extrem de promiţător. "E cel mai dulce şi emoţionant coşmar lucid pe care l-ai experimentat" scrie Rolling Stones, iar Chicago Reader punctează că "Lamb oscilează între splendid şi oribil."
Hit the Road, pelicula tânărului Panah Panahi, fiul renumitului regizor iranian Jafar Panahi are în centru o excursie de familie haotică şi tandră, de-a lungul unui peisaj aspru spre nicăieri. "Fiul cineastului iranian Jafar Panahi livrează o dramă suplă, dar impresionantă, cu excelente note comice" salută Deadline Hollywood, în timp ce Screen International observă că filmul "debordează de energie şi de umor exuberant, dar poate fi şi delicat de devastator".
Biletele sunt disponibile pe Evenbook.ro iar de pe www.filmedefestival.ro puteţi afla mai multe despre filmele anunţate şi despre programul festivalului. Spotul celei de-a 12-a ediţii este realizat de Foarfeca Studio.
Cea de-a 12-a ediţie Les Films de Cannes à Bucarest este organizată de Asociaţia Cinemascop şi Voodoo Films.
Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este prezentat de Orange România, partener de tradiţie al evenimentului.
Inspirat de: UniCredit Bank
Cu sprijinul: Sun Wave Pharma, Apa Nova, Groupama, Dacin Sara, Mercure Hotels, Catena
Proiect cultural finanţat de: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Centrul Naţional al Cinematografiei, SACD, Ambasada Franţei şi Institutul Francez din România
Proiect cofinanţat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul programului 'Bucureşti - Oraş deschis' 2021. Pentru informaţii detaliate despre Programul de finanţare al Primăriei Municipiului Bucureşti prin ARCUB, puteţi accesa www.arcub.ro
Maşina oficială: Renault
Cafeaua festivalului: Nespresso
Festival hub: Lokal
Parteneri: Muzeul Naţional de Artă al României, Cinema Muzeul Ţăranului, Cinemateca Română, Avanpost, Multimedia Est, Europa Cinemas, Serve, Librăriile Cărtureşti, Grădina Verona, Eventbook
Parteneri media principali: Radio Guerrilla, TVR, Agerpres
Parteneri media: Zile şi Nopţi, Cinemap, Cinemagia, Ziarul Metropolis, Film Menu, iQAds, Smark, Movie News, LiterNet, The Institute, ELLE, Senso TV, Tonica, AARC, CineGhid, Munteanu, Films in Frame, Radio România Cultural, Blitz TV, Dentsu, Igloo
Partener cultural: RFI România
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest 2021 aici