februarie 2022
Verdens verste menneske / The Worst Person in the World
Obișnuia să îmi pară rău de oamenii pe care îi vedeam singuri. Credeam că nu sunt fericiți dacă nu au pe nimeni care să mănânce cu ei la masă sau să se plimbe cu ei pe stradă. Eu însămi credeam că sunt ridicolă dacă sunt pe cont propriu în anumite ipostaze. De fapt, singurătatea mă speria pe mine și astfel îi identificam pe alții cu persoana mea. Dar împrejurările recente mi-au demonstrat că poate fi surprinzător de plăcut să fii tu cu tine, chiar și în public. După ce am văzut Verdens verste menneske / The Worst Person in the World / Cea mai rea fată din lume de Joachim Trier, am făcut o sesiune de shopping la mall și am savurat o porție de pui cu alune, felul meu preferat de mâncare chinezească, de care nu m-am mai bucurat de aproximativ cinci ani. Singură. Și astfel mi-am confirmat încă o dată teoria.

The Worst Person in the World / Cea mai rea fată din lume este ultima parte dintr-o trilogie a regizorului despre capitala norvegiană Oslo, primele două fiind Reprise din 2006 și Oslo, 31. august din 2011 - o adaptare după nuvela Le Feu follet a scriitorului francez Pierre Drieu La Rochelle, pe care am avut ocazia să o studiez în cadrul cursului de adaptare de la facultate. Toate cele trei filme îl au în rol principal sau secundar pe actorul Anders Danielsen Lie, care își construiește meticulos personajele (diferite în cele trei filme) pentru a relata poveștile tumultuosului oraș.

Cel mai nou film al lui Trier, uluitor din punct de vedere vizual, se concentrează, însă, pe un personaj feminin, fermecătoarea Julie, jucată profund și calculat de Renate Reinsve. Cu ajutorul unui narator obiectiv și necunoscut și a unei structurări în capitole (doisprezece la număr, plus un prolog și un epilog), ne sunt prezentați anii vieții de tânăr adult ai Juliei, cu toate provocările, descoperirile și întrebările cu care vin la pachet. Prologul ne-o arată în facultate ca pe o studentă la medicină care excelează în ce privește performanța academică, dar care nu se simte împlinită. Când realizează că afundatul în studiile acestea nu o ajută, decide să își schimbe cariera și să urmeze psihologia pentru a analiza psihicul uman în profunzimea lui, dar nici acest lucru nu pare să îi aducă destulă satisfacție. Așa că renunță de tot la universitate și hotărăște să se apuce de fotografie, spre indignarea subtil manifestată a mamei ei.

Astfel începe lungul proces de autodescoperire pe care Julie îl parcurge de-a lungul filmului. Cunoaște tot mai mulți oameni, are aventuri cu diferiți bărbați și în cele din urmă îl întâlnește pe Aksel (abia acum intră Anders Danielsen Lie în ecuație), artist și intelectual, creatorul unei serii faimoase de benzi desenate al cărui personaj emblematic este hazliul Bobcat. Au o relație frumoasă de câțiva ani, dar la un moment dat se simte din nou neîmplinită și îl părăsește pentru a fi cu un bărbat (Eivind, interpretat de șarmantul Herbert Nordrum), pe care l-a cunoscut cu ceva timp înainte. Apoi îl părăsește și pe el. La scurt timp, Aksel moare (îmi pare rău de spoilere, dar narațiunea nu este nici pe departe la fel de importantă cum este mesajul pe care îl atinge). Într-un final, perfecționismul ei, dorința constantă de mai mult și mai bine și așteptarea momentului sau persoanei potrivite o lasă singură și pustiită. Dar acest status quo este neapărat unul indezirabil? La un anumit nivel mă identific cu Julie, deci pot să răspund din experiență: și da, și ba!

Acesta este unul dintre multele subiecte de interes pe care le abordează Joachim Trier în filmul său. Saturat de teme de actualitate, The Worst Person in the World mă duce cu gândul la The Square al lui Ruben Östlund, amândouă fiind bine ancorate în realitatea modernă și cotidiană, atingând teme tabu sau filosofând pe marginea conceptului de artă. Însă regizorul norvegian duce lucrurile la nivelul următor prin diversitatea problemelor pe care le expune spectatorilor, fără a ajunge însă la un produs final deșirat sau dezorganizat. Toate aceste teme se împletesc coerent și formează un tot unitar. De la discuții despre menstruație, orgasm feminin, ejaculare, fetiș-uri dubioase, sex oral, dominația masculină, limitele fine ale infidelității și mișcarea #metoo și până la prezentarea feminismului dus la extrem, a contrastului între generații, a maniei sustenabilității și a eroticizării mirosului de transpirație, al micțiunii sau al flatulațiilor, mozaicul lui Trier reușește fără dubii să prezinte societatea modernă din Oslo în toată complexitatea sa.

Nu este un lucru rău să ne dorim să evoluăm, însă trebuie să știm când să ne oprim. Întotdeauna este loc de mai bine, dar s-ar putea să ajungem să pierdem din vedere esențialul în încercarea de a atinge absolutul. Și totuși, merită protagonista noastră titlul de "Cea mai rea fată din lume" pentru că refuză să se limiteze? Pentru că alege să se reinventeze constant, să exploreze și să își trăiască cu neînfricare viața la maxim? Pentru că este "o pisică sălbatică într-o lume de pisici domestice, o rebelă ce luptă împotriva burgheziei" (așa cum își descrie Aksel personajul din benzile desenate)? Nu este întâmplător faptul că Aksel are în casa lui un afiș al celebrei piese de teatru Cui i-e frică de Virginia Woolf?. Julie este exact genul de fată înspăimântată de o lume fără iluzii. De aceea alege să oprească mental timpul într-o secvență simbolică: pentru evadarea pe care i-o conferă acea fantezie.

Scena de final o regăsește la birou în fața calculatorului, uitându-se peste niște fotografii pe care i le-a făcut unei actrițe ce se dovedește a fi iubita și mama copiilor lui Eivind. Însă nu pare tristă sau distrusă, din contră. Pare în sfârșit... împlinită. Nu e actrița mediocră (care singură mărturisește cât de prost joacă) pe care sunt concentrate toate luminile și atenția. Nici chirurgul excepțional ce salvează corpuri sau psihologul ce salvează minți. Nu e căsătorită și nu are copii. Are peste treizeci de ani și nu are cariera sau familia perfectă. Îi lipsesc lucrurile care după standardele societății ar reprezenta împlinirea. Și totuși, pare mai echilibrată ca oricând. Poate acesta este catharsisul solitudinii.



Regia: Joachim Trier Cu: Renate Reinsve, Anders Danielsen Lie, Maria Grazia Di Meo, Herbert Nordrum, Silje Storstein

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Union
30.06 16,00
02.07 15,45

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus