octombrie 2021
Maratonul Teatrului Independent, 2021
Viziunea Maratonului Teatrului Independent - aflăm din autoprezentarea promoţională - "este să ofere vizibilitate artiştilor independenţi, precum şi spaţiilor de joc independente, neconvenţionale sau nefinanţate de stat". Perfect de acord cu iniţiativa. Dar...

Textul dramatic al Iuliei Pospelova s-ar prezenta ca act de curaj civic în Rusia lui Putin, acolo unde crimele lui Stalin au fost băgate înapoi sub preş; sau, mă rog, sub covorul roşu din Piaţa şi mai Roşie, etc. Cât despre Belarus, Coreea de Nord sau Cuba - desigur că un asemenea text nu ar avea ce căuta. Cum să pui în discuţie, cu toţi "plasturii" meniţi să acopere rănile dureroase, memoria unei asemenea călăuze a totalitarismului dement şi atoateducător de râpă... un model sfânt al oricărui dictator care se respectă şi se crede veşnic? Dacă, însă, duci acelaşi demers oriunde în lumea liberă, nu mai ai de ce te ascunde după deget cu trimiteri, cu subtexte sau cu devalorizatele şopârle. Este principalul motiv de nemulţumire personală faţă de acest spectacol, altfel onorabil, pe alocuri chiar curăţel. Într-o structură mozaicată, bazată pe logica asociativă împănată cu episoade de istorie, piesa caută să recompună, scrâşnit şi ezitant în încercările ei acuzatoare, câteva momente din viaţa fostului bun prieten al lui Adolf Hitler, şi urmaş pişicher al lui Vladimir Ilici Lenin - famelie mare, tot unul şi unul...

De fapt, evocarea năucită şi dezabuzată ar veni, în această ezitantă schiţă demascatoare, de la chiar fiica dictatorului roşu, Svetlana Alliluyeva - cea care a avut grijă, după moartea tătâne-su, s-o zbughească rapid în America cea veşnic amatoare a oferi adăpost unor personaje de calibrul respectiv, publicându-le jelaniile stropite cu lacrimi de crocodil. Prin vocea Svetlanei, sunt rememorate anumite episoade din viaţa fostului seminarist de la Tiflis, ajuns ţar roşu la Moscova: sinuciderea (ciudată a) soţiei, apoi asasinarea lui Kirov, demenţa epurărilor... până la momentul în care monstrului zis "Tătuc" i-a venit rândul să dispară fizic.

Doar că, pentru a înţelege ce e cu toată vânzoleala din scenă, spectatorul trebuie să deţină informaţii serioase asupra vremurilor şi a personajului pomenit artistic. Cinstit vorbind, în afara câtorva intelectuali sau a unor studenţi de la facultatea de istorie, cine se mai învredniceşte, azi, să afle ce a fost cu generalissimul ridicat în slăvi cât a trăit, apoi făcut albie de porci de foştii complici, apoi repus în drepturile "eroice" de regimul neo-stalinist de la Moscova? Lipsa cunoştinţelor de bază se simte şi în alcătuirea textului, şi în jocul actorilor. Emoţie... de unde? Ceva indignare, dar şi aceea convenţională, lipsită de consistenţă, adică de substanţă. Poate că, în pregătirea spectacolului, regizoarea Catinca Drăgănescu şi actorii Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu şi Răzvan Rotaru ar fi trebuit să cunoască din sursă directă (şi, har Domnului, există o multitudine de cărţi, filme, mărturii păstrate) zeci de mii de episoade cutremurătoare, revelatorii asupra chinurilor pe care Pomenitul de pe scenă le-a provocat unor milioane de oameni. Ca să citez din prezentarea spectacolului, acesta şi-ar fi propus să dinamiteze "ideea de adevăr unic şi propune spectatorilor o experienţă teatral-cinematică intensă, ȋn care aparatul de filmat devine personaj principal şi reconstituirea adevărului un puzzle de rezolvat individual. Moscova (ȋncă) nu crede ȋn lacrimi". Pretenţios şi - în opinia mea - destul de departe de realitate această premisă asumată. Ca să poţi convinge o generaţie, şi aşa, destul de reticentă la trecut şi chiar la cultură, care este adevărul despre Stalin, trebuie ori să fi trăit, ori să fi asimilat o parte importantă din documentele asupra epocii sale. Ceea ce, aici, nu se vede mai deloc. Dacă din toată "bibliografia", prezentarea nu pomeneşte nici de Căinţa lui Tenghiz Abuldaze, nici de cei 20 de ani în Siberia petrecuţi de compatrioata noastră, Aniţa Nandriş, oprindu-se superficial doar la Moscova nu crede în lacrimi (un film oarecum amuzant de propagandă sovietică, făcut cu un anume meşteşug), mi se pare trist, dar adevărat, că autorii s-au limitat la un nivel superficial al abordării.

Un cuvânt de bine, totuşi, pentru ceea ce afişul numeşte "creaţie cinematică şi mişcare" (asumate de Simona Deaconescu). Restricţiile pandemiei au obligat, iată, creatorii de teatru să găsească mijloace nu doar pentru a conserva, cum s-o nimeri, spectacolul, ci să-i şi confere expresivitate, graţie mijloacelor oferite de arta filmului. Tratarea subiectului în alb-negru scoate în evidenţă caracterul de document al epocii, iar mişcările camerei de luat vederi şi concepţia de light design mai salvează, sub aspect formal, precaritatea dramaturgiei.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus