Nedumeriri - Aici Moscova la Bucharest Fringe - Maratonul teatrului independent, 2021

Viziunea Maratonului Teatrului Independent - aflăm din autoprezentarea promoțională - "este să ofere vizibilitate artiștilor independenți, precum și spațiilor de joc independente, neconvenționale sau nefinanțate de stat". Perfect de acord cu inițiativa. Dar...

Textul dramatic al Iuliei Pospelova s-ar prezenta ca act de curaj civic în Rusia lui Putin, acolo unde crimele lui Stalin au fost băgate înapoi sub preș; sau, mă rog, sub covorul roșu din Piața și mai Roșie, etc. Cât despre Belarus, Coreea de Nord sau Cuba - desigur că un asemenea text nu ar avea ce căuta. Cum să pui în discuție, cu toți "plasturii" meniți să acopere rănile dureroase, memoria unei asemenea călăuze a totalitarismului dement și atoateducător de râpă... un model sfânt al oricărui dictator care se respectă și se crede veșnic? Dacă, însă, duci același demers oriunde în lumea liberă, nu mai ai de ce te ascunde după deget cu trimiteri, cu subtexte sau cu devalorizatele șopârle. Este principalul motiv de nemulțumire personală față de acest spectacol, altfel onorabil, pe alocuri chiar curățel. Într-o structură mozaicată, bazată pe logica asociativă împănată cu episoade de istorie, piesa caută să recompună, scrâșnit și ezitant în încercările ei acuzatoare, câteva momente din viața fostului bun prieten al lui Adolf Hitler, și urmaș pișicher al lui Vladimir Ilici Lenin - famelie mare, tot unul și unul...

De fapt, evocarea năucită și dezabuzată ar veni, în această ezitantă schiță demascatoare, de la chiar fiica dictatorului roșu, Svetlana Alliluyeva - cea care a avut grijă, după moartea tătâne-su, s-o zbughească rapid în America cea veșnic amatoare a oferi adăpost unor personaje de calibrul respectiv, publicându-le jelaniile stropite cu lacrimi de crocodil. Prin vocea Svetlanei, sunt rememorate anumite episoade din viața fostului seminarist de la Tiflis, ajuns țar roșu la Moscova: sinuciderea (ciudată a) soției, apoi asasinarea lui Kirov, demența epurărilor... până la momentul în care monstrului zis "Tătuc" i-a venit rândul să dispară fizic.

Doar că, pentru a înțelege ce e cu toată vânzoleala din scenă, spectatorul trebuie să dețină informații serioase asupra vremurilor și a personajului pomenit artistic. Cinstit vorbind, în afara câtorva intelectuali sau a unor studenți de la facultatea de istorie, cine se mai învrednicește, azi, să afle ce a fost cu generalissimul ridicat în slăvi cât a trăit, apoi făcut albie de porci de foștii complici, apoi repus în drepturile "eroice" de regimul neo-stalinist de la Moscova? Lipsa cunoștințelor de bază se simte și în alcătuirea textului, și în jocul actorilor. Emoție... de unde? Ceva indignare, dar și aceea convențională, lipsită de consistență, adică de substanță. Poate că, în pregătirea spectacolului, regizoarea Catinca Drăgănescu și actorii Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru ar fi trebuit să cunoască din sursă directă (și, har Domnului, există o multitudine de cărți, filme, mărturii păstrate) zeci de mii de episoade cutremurătoare, revelatorii asupra chinurilor pe care Pomenitul de pe scenă le-a provocat unor milioane de oameni. Ca să citez din prezentarea spectacolului, acesta și-ar fi propus să dinamiteze "ideea de adevăr unic și propune spectatorilor o experiență teatral-cinematică intensă, ȋn care aparatul de filmat devine personaj principal și reconstituirea adevărului un puzzle de rezolvat individual. Moscova (ȋncă) nu crede ȋn lacrimi". Pretențios și - în opinia mea - destul de departe de realitate această premisă asumată. Ca să poți convinge o generație, și așa, destul de reticentă la trecut și chiar la cultură, care este adevărul despre Stalin, trebuie ori să fi trăit, ori să fi asimilat o parte importantă din documentele asupra epocii sale. Ceea ce, aici, nu se vede mai deloc. Dacă din toată "bibliografia", prezentarea nu pomenește nici de Căința lui Tenghiz Abuldaze, nici de cei 20 de ani în Siberia petrecuți de compatrioata noastră, Anița Nandriș, oprindu-se superficial doar la Moscova nu crede în lacrimi (un film oarecum amuzant de propagandă sovietică, făcut cu un anume meșteșug), mi se pare trist, dar adevărat, că autorii s-au limitat la un nivel superficial al abordării.

Un cuvânt de bine, totuși, pentru ceea ce afișul numește "creație cinematică și mișcare" (asumate de Simona Deaconescu). Restricțiile pandemiei au obligat, iată, creatorii de teatru să găsească mijloace nu doar pentru a conserva, cum s-o nimeri, spectacolul, ci să-i și confere expresivitate, grație mijloacelor oferite de arta filmului. Tratarea subiectului în alb-negru scoate în evidență caracterul de document al epocii, iar mișcările camerei de luat vederi și concepția de light design mai salvează, sub aspect formal, precaritatea dramaturgiei.