Am reuşit să vorbim cu Teodora Ana Mihai, regizoarea filmului, care ne-a răspuns pe scurt câtorva întrebări:
Dan Lupu: Eşti născută în România, locuieşti în Belgia şi ai studiat în SUA... cum s-a întâmplat să localizezi povestea primului lungmetraj în Mexic?
Teodora Ana Mihai: Povestea e lungă, de fapt legătura mea cu Mexicul a început din adolescenţă. Dar ca să răspund mai concret, primul lungmetraj este situat în Mexic datorită unei întâlniri cu o mamă cărei fată fusese răpită şi care mi-a spus, deşi poate că mărturisit e un cuvânt mai potrivit, povestea ei. Aceea mamă, Miriam Rodriguez, pe care eu am cunoscut-o în 2015, a devenit ulterior o militantă renumită, care din păcate a fost ucisă în faţa casei ei în 2017, pe 10 mai, Ziua Mamei în Mexic. Miriam a fost inspiraţia pentru film şi pentru personajul principal, Cielo.
D.L.: Ştiu că premisele proiectului conturau un film documentar, spune-ne cum s-a ajuns la ficţiune!
T.A.M.: După filmul meu documentar, Waiting for August, mi se părea evident să continui aşa, deoarece aveam aceea platformă. Însă după întâlnirea cu Miriam Rodriguez şi încercarea de a documenta lupta ei (am putut să o filmez în mod documentar doar timp de vreo 2 săptămâni), mi-am dat seama nu numai că era extrem de periculos să prelungesc filmările într-o zonă atât de complicată, însă şi că există multă cenzură din partea autorităţilor. În plus nici nu puteam să filmez colaborarea ei cu forţele armate, fără să pun în pericol acele persoane, deoarece astfel de colaborare este ilegală.
D.L.: Cât a durat perioada de pregătire a filmului, întreaga documentare?
T.A.M.: Vreo doi ani şi jumătate în total.
D.L.: Cum a fost să filmezi în Mexic, în plină pandemie, în condiţiile în care ştiu şi că aveai un copil mic?
T.A.M.: Adevărul e că a fost foarte complicat. Am avut norocul că o bună prietenă din Mexico DF, a venit să mă sprijine cu fetiţa timp de 4 luni şi jumătate, deci am putut să mă concentrez pe muncă şi chiar a fost nevoie, pentru au fost condiţii dure.
Pandemia a adus un stres suplimentar, având în vedere că actriţa mea principală era prezentă în absolut fiecare scenă, dacă se îmbolnăvea ea, ar fi fost tragic pentru producţie. Ar fi trebuit să oprim totul, ceea ce ar fi fost catastrofal pentru buget...
D.L.: La Civil este produs de trei case de producţie ale unor autori extrem de cunoscuţi şi personali. Cum a fost colaborarea cu ei şi cum ai ajuns să îţi producă filmul?
T.A.M.: Da, am fost o mare norocoasă să fiu sprijinită de Cristian Mungiu şi de fraţii Dardenne, care m-au şi sfătuit la nivel de scenariu şi de montaj. Cred că, din fericire, le-a plăcut filmul meu anterior, Waiting for August. Aceasta a fost baza, şi bineînţeles, le-a plăcut şi noua propunere de proiect, cea care avea să devină filmul La Civil. Sunt extrem de recunoscătoare că au avut curajul să rişte cu mine, pentru că La Civil arăta într-adevăr complicat pe hârtie, mai ales pentru un prim film de ficţiune. Din fericire, l-am dus la bun sfârşit.
D.L.: În Waiting for August naraţiunea vine din perspectiva fiicei pe când în La Civil povestea este spusă din cea a mamei. Este lungmetrajul un soi de continuare a dezbaterii relaţiei mamă-copil?
T.A.M.: Desigur, mă fascinează acest subiect, cât şi personajele care se află sub o presiune importantă din cauza contextului social / politic / economic în care trăiesc, dar care găsesc o forţă neaşteptată şi extraordinară, reuşind să se distingă.
D.L.: Lucrezi deja la un viitor proiect? Ne poţi spune puţin despre el?
T.A.M.: Da, şi este un proiect plin de surprize. Un proiect în Europa de data asta, chiar (în parte) în România. Este un proiect foarte fain, de abia aştept să îl realizăm. Dar prefer să vă las în suspans.
La Civil: thrillerul neo realist al anului, pe ecranele româneşti
Laura e o adolescentă ca multe altele: zâmbeşte cu toată faţa, e plină de viaţă şi pierde timpul pe WhatsApp. O vedem în primele minute din La Civil, alături de mama sa, Cielo (Arcelia Ramírez). Însă e ultima dată când cele două sunt împreună. În curând, mama o va căuta disperată la morgă, într-una dintre cele mai puternice secvenţe ale unui film hiper-încărcat de emoţie şi de energie revanşardă. În loc să aştepte un miracol, ca mulţi dintre părinţii mexicani cărora le sunt răpiţi copiii, ea decide să pornească o revoluţie şi să se alăture raidurilor forţelor speciale.
La festivalul de la Cannes 2021 a fost singura peliculă românească prezentă într-o selecţie oficială şi a stârnit reacţii extatice: după proiecţie, a fost aplaudată în picioare timp de opt minute. A fost recompensată cu Prix de l'Audace al secţiunii Un Certain Regard.
Filmul este inspirat de o sfâşietoare poveste adevărată din societatea mexicană unde clanurile sunt mai presus de lege şi de autorităţi. În acest climat violent şi machist, Cielo îşi caută fiica răpită de membrii unui cartel de droguri. Cum autorităţile nu reuşesc să o ajute, Cielo ia lucrurile în propriile mâini şi se transformă treptat din gospodină în activistă răzbunătoare. Începe să investigheze singură şi câştigă simpatia şi încrederea lui Lamarque, un locotenent militar neconvenţional din regiune. Acesta e de acord s-o ajute în căutările ei pentru că informaţiile pe care le strânge îi sunt şi lui folositoare. Colaborarea o va atrage pe femeie într-un cerc vicios al violenţei. Iată un film de groază fără fiinţe supranaturale. Teroarea rezidă în autenticitatea poveştii; o teroare pe care poporul mexican s-a obişnuit să o vadă la televizor şi în ştiri sau, mai rău, să o experimenteze direct. Fraze familiare precum "De ce o laşi să iasă afară?", "Nimănui nu-i pasă", "E ceva obişnuit" sunt jaloane ale unei incertitudini terifiante şi fără speranţă pe care Mihai le surprinde cu un ochi atent şi instruit în arta observaţiei.
La Civil a fost conceput iniţial ca un proiect documentar inspirat de povestea unei mame mexicane dar, în cele din urmă, s-a transformat într-o ficţiune dureros de reală, conturată şi de stiloul scriitorului Habacuc Antonto De Rosario, aici co-scenarist.
La Civil vorbeşte despre cum oamenii normali sunt antrenaţi într-un torent de violenţă, ca urmare a disperării şi a indiferenţei din jurul lor. În mijlocul dramei, Mihai introduce scene feroce de acţiune, fără însă a transforma totul într-un spectacol Hollywoodian.
După entuziasmanta primire de la Cannes, pelicula şi-a continuat parcursul triumfal în peste 15 festivaluri din întreaga lume. Publicul şi criticii au fost captivaţi de această tulburătoare şi brutală analiză socială aşezată pe o canava de thriller plin de suspans ce vorbeşte despre o generaţie pierdută. Tinerii sunt prizonierii unei culturii a fricii: fie dispar, fie devin soldaţi în acest război şi nimeni nu crede că are puterea de-a întrerupe acest cerc vicios.
"Există un număr impresionant de fine nuanţe dramatice. Mihai păşeşte o linie fragilă între drama de tip vigilante şi un studiu mai naturalistic al corupţiei sistematice. "La Civil, îmbogăţit cu detalii autentice, nu-şi pierde niciodată echilibrul", scrie The Moveable Feast. "Un thriller captivant care balansează tensiunea cu un nuanţat portret al culturii violenţei ce a ajuns să definească Mexicul modern", scrie influenta publicaţie Screen International, iar Variety, altă revistă cult a lumii cinematografice e de părere că "cea mai mare parte din film construieşte scene liniştite, introspective, care fac ca momentele sporadice, dar tensionate şi palpitante, de violenţă să fie cu atât mai puternice."
Acest film universal despre o mamă care-şi caută fiica rezonează în orice colţ de lume. În România, publicul îl poate vedea pe 22 octombrie 2021 în avanpremieră în deschiderea Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, iar din 29 octombrie 2021 în cinematografe.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest 2021 aici