Al doilea lungmetraj din 2021 al lui Ryûsuke Hamaguchi, după Gûzen to sôzô / Wheel of Fortune and Fantasy (Marele Premiu al Juriului la Berlinala 2021 şi prezentat la TIFF 2021), s-ar cuveni să aşeze undeva în secţiunea surse de inspiraţie / mulţumiri şi numele lui Cehov, al cărui Unchiul Vania e citat pe larg şi ocupă o poziţie centrală în economia filmului.
La fel cum ex-producătorul auto suedez (sîc!) SAAB îşi are şi el partea de contribuţie la dezvoltarea firului narativ. Automobilul SAAB, preluat ca atare din nuvelă, e mult mai mult decât un element de decor mobil, devine aproape un personaj central, o prelungire a actorului-regizor (Mr Kafuku), o prelungire a şoferiţei (Misaki), locul de întâlnire al celor doi, mijlocul de evadare, elementul fix al unor vieţi doar aparent imobile (în fapt, neancorate în nimic), platforma de pe care îşi lansează, uneori, visele (ca două ţigări aprinse, sprijinite de marginile trapei deschise, îndreptate spre cerul nopţii). Filmările înfăţişând drumurile SAAB-ului pe nesfârşitele autostrăzi de pe insulele japoneze îşi merită propriul premiu de Cannes (director de imagine: Hidetoshi Shinomiya).
Metoda regizorului de teatru Kafuku (Hidetoshi Nishijima) presupune că fiecare actor îşi va rosti replicile în limba maternă. În cazul montării cu Unchiul Vania de la Hiroshima (pretextul a 2 ore şi 20 de minute din cele 3 ale Drive My Car), va fi vorba de coreeană, mandarină, filipineză, japoneză şi, graţie unei tulburătoare Sonia, limba mimico-gestual / al semnelor. Alături de automobil, textul lui Cehov şi spectacolul montat în film devin la rândul elemente de decor şi personaje, mijlocind întâlniri, evadări, clipe visare, acte de răzbunare.
De pildă, retrăind chinurile geloziei de pe vremea când soţia (Oto), între timp decedată, îl înşela cu tânărul actor Takatsuki (Masaki Okada), Kafuku îl distribuie pe acesta nu în rolul eternului îndrăgostit şi mereu iubit Dr. Astrov (cu care Takatsuki se prezentase, cu tupeu, la audiţiile organizate de cel a cărui soţie îi fusese amantă), ci în cel al eternului îndrăgostit, niciodată iubit, Vania. E drept, pe Vania şi Astrov îi unesc nefericirea. Printre altele, cea de a nu fi împreună cu prea-frumoasa & dorita Elena cehoviană / printre altele, cea de a nu fi împreună cu frumoasa & dorita Oto murakiamă.
Drive My Car propune zeci şi zeci de astfel de paralelisme, de oglinzi în care destinele personajelor se reflectă reciproc, se potenţează, se explică. Un exerciţiu intelectual şi senzorial derulat cu o profunzime umană şi o măiestrie artistică ce au drept consecinţă fix senzaţiile descrise de Kafuku atunci când la volan se află Misaki: uitarea de sine, încrederea în celălalt, plăcerea călătoriei.
Trei ore de cinema în care maşina şi omul, ficţiunea dramaturgică şi cea cinematografică, nuvelele născute din orgasm şi adulterul născut din durere, urbanul aseptic (în care procesarea gunoaielor e unica metaforă ce aminteşte de iarnă) şi ruralul pauper (în care zăpezile murdare au ceva din cenuşiul satelor româneşti de Nou Val şi eternă realitate) îşi depăşesc condiţia cu care le-am obişnuit în imaginaţia noastră ce funcţionează cu şabloane, preconcepţii, temeri şi etichete. Un film care i-ar fi plăcut lui Cehov şi le-ar fi dat Soniei şi lui Vania puterea de a interpune între ei şi cerul mut al nopţii două ţigări aprinse.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest 2021 aici