Ulterior, din cauza pericolelor la care se expuneau cu toţii revelând acţiunile cartelurilor (Miriam Rodriguez, care a devenit o militantă renumită, fiind ucisă în 2017, la doi ani după ce s-a întîlnit cu Teodora Ana Mihai), povestea a fost reinterpretată în cheie ficţională.
Datorită interpretării extraordinare a Arceliei Ramirez, regizată de Teodora Ana Mihai, regizoare cu rădăcini româneşti, educată în Statele Unite şi acum rezidentă în Belgia, combativitatea lui Miriam Rodriguez capătă o nouă viaţă. Ramirez o joacă pe doña Cielo, o femeie între două vîrste, mama Laurei, o adolescentă vorbăreaţă şi veselă. Un cartel de droguri despre care nu aflăm prea multe o răpeşte şi solicită o recompensă consistentă printr-un june imberb şi improbabil, poreclit El Puma (Juan Daniel García Treviño). Apariţia acestuia indică o latură înfiorătoare a cartelului: acesta nu se foloseşte neapărat de bandiţi fioroşi şi sălbatici, ci de adolescenţi, copii normali de oameni simpli, crescuţi cu grijă şi în familii stabile, care nici măcar nu sunt conştienţi pe deplin pe tragediile pe care le provoacă.
Suma cerută prin El Puma se dovedeşte prea mare pentru o mamă singură, doña Cielo cere ajutorul fostului soţ şi tatăl fetei (Álvaro Guerrero). Însă, chiar dacă recompensa este plătită de mai multe ori, cartelul nu vrea să-şi elibereze prada.
Filmul Teodorei Ana Mihai ne introduce din acest punct în peisajul unui stat eşuat. Cetăţenii nu mai pot avea încredere în autorităţi, moartea pîndeşte după fiecare colţ şi poate ataca oricînd, fără ca nimeni să mai ridice un deget.
Surpriza vine de la protagonistă, care se transformă nu într-o mamă îndurerată, ci într-o luptătoare. Nu este o visătoare sau o idealistă, dimpotrivă, ci o căutătoare încrîncenată. Ea intră în legătură cu armata care luptă direct cu cartelurile, folosind însă armele acestora - intimidare, violenţă, crimă - astfel că ororile se adună încă şi mai mult. În confruntarea sîngeroasă şi perpetuă dintre armată şi carteluri înţelegem sensul titlului, care trimite la situaţia doñei Cielo, civilul prins în conflictul dintre cele două forţe ucigătoare şi care trebuie practic să lupte singur pentru propria familie şi supravieţuire.
În pofida puterii personajului principal feminin, La Civil nu are neapărat o cheie feministă. Cartelurile nu-şi aleg victimele neapărat în funcţie de sex, iar autorităţile sunt la fel de indiferente. Protagonista nu este o cîştigătoare, nu se emancipează din chingile societăţii, ci este o victimă chiar şi atunci cînd se alătură armatei într-un raid încununat de succes. Cu toate acestea, neînduplecarea protagonistei, hotărîrea ei de a lupta pînă la capăt - şi chiar dincolo - contrastează cu pasivitatea tuturor bărbaţilor din jur, într-un portret mişcător al profunzimii maternităţii şi al falselor ierarhii ale bărbăţiei (înţeleasă, evident, drept curaj şi nu drept machism).
Spectatorul este dominat alternativ de două emoţii. Prima este revolta faţă de pasivitatea autorităţilor. Chiar dacă foarte rapid suntem introduşi în starea de semi-război în care se află comunitatea, cu militari defilînd pe străzi înarmaţi pînă în dinţi, ne dăm rapid seama că această mînă forte nu este neapărat în interesul cetăţeanului de rînd, că există o ruptură puternică între viaţa acestuia şi războaiele nevăzute care se desfăşoară în jurul său. De exemplu, Cielo priveşte o astfel de maşină prin parbrizul maşinii ca şi cum ar fi o parte neplăcută, e drept, dar totuşi familiară într-un peisaj casnic, pe care ştie să îl controleze. Este speriată, într-adevăr, dar nu reacţionează sau nu îşi explică mai mult prezenţa acestora. Crede, bănuim, că nici o tragedie nu i se poate întîmpla tocmai ei, că a învăţat să supravieţuiască în condiţiile dure ale societăţii mexicane şi că o va face în continuare şi de aici încolo.
Însă - iar aici intervine cea de-a doua emoţie - atunci cînd tot răul i se întîmplă şi se loveşte direct de ameninţarea prevestită de prezenţa armatei, intervine disperarea activă din partea ei şi admiraţia compătimitoare din partea audienţei. Şi reuşeşte această performanţă fără a apela la manipularea afectivă şi subliminală a muzicii, ci menţinîndu-se în zona strictă a sunetelor diegetice.
Astfel, La Civil este clar un thriller bine tensionat, în care descoperirea ororilor şi transformarea / oţelirea personajelor se petrec în ritm alert, ţinînd spectatorul cu sufletul la gură. Dar chiar mai important, este un tribut închinat maternităţii disperate şi nemîngîiate din zonă de război, maternitate întruchipată memorabil de Arcelia Ramirez.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest 2021 aici