La prima întâlnire cu aceşti băieţi îţi vine cumva greu să crezi - ca spectator - că ei sunt mâini drepte ale unui cartel, gangsteri de temut care controlează arme puternice şi afaceri sinuoase. E, pe de o parte, un semn că Teodora Ana Mihai încearcă pe lângă drama femeii să ne spună ceva şi despre Mexicul contemporan, acolo unde, adolescenţii nu mai sunt adolescenţi de mult, ci componente esenţiale ale unui sistem paralel, înşurubat în realitatea din aceste regiuni. Pe de altă parte însă, perspectiva asta rămâne, în beneficiul (narativ al) experienţei mamei, destul de marginală şi insuficient exploatată: filmul Teodorei Ana Mihai nu provoacă de fapt nicio reflecţie asupra situaţiei din Mexic, asupra felului în care mentalitatea copiilor este alterată, ţintit ori dacă e vorba numai de determinism social. Iată, prin urmare, şi primele simptome ale genericului, ale banalului, diagnostice greu de evitat atunci când consulţi felul în care Teodora Ana Mihai alege să relateze.
Revenind, cu ajutorul soţului (tatăl jucat de Álvaro Guerrero), iniţial greu de mişcat în acest sens, mama face rost de bani, în schimb, gangsterii nu respectă cele promise. Ei cer bani în plus şi o păstrează ostatică pe fată. După apelul fără succes la organul poliţienesc, mama îşi asumă instinctiv rolul de detectiv pornind din poartă în poartă, de la chioşcuri la servicii de pompe funebre, pe urmele celor care i-au răpit fiica. Evoluţia narativă schematică a filmului e pasager destabilizată atunci când femeia se alătură unei organizaţii - nu ştim dacă paramilitară sau aflată în slujba statului - dotată cu soldaţi antrenaţi, echipamente antiglonţ şi camionete, ea participând astfel (nu ca simplu privitor, ci în rol de justiţiar!) la raidurile asupra caselor gangsterilor şi la "pedepsirea" acestora. De aici rezultă meditaţia pe care îşi propune La Civil să o provoace, problema pe care o discută: dispoziţia din ce în ce mai pronunţată a mamei de a participa la pedepsirea violentă şi în egală măsură abuzivă a gangsterilor. Putem oare relativiza sau justifica tendinţele mamei apelând la argumentul iubirii materne şi cel al disperării?
În definitiv nu-i nimic neobişnuit sau nou la această problemă, per total nici la filmul Teodorei Ana Mihai. Liniştea iniţială e perturbată de dispariţia fetei, respectiv de apariţia gangsterilor, conflictul se dezvoltă, iar protagonista suferă - din cauza probelor la care este supusă (dispariţia fetei, egoismul tatălui, cerinţele gangsterilor, indiferenţa autorităţilor locale etc.) - schimbări majore de ordin comportamental şi psihologic. Mai degrabă decât să privim cum este "discutată" o problemă, ea rezultă din ce ni se arată pe ecran. Ceea ce încearcă Teodora Ana Mihai să facă este să izoleze cât mai multe perspective secundare şi să concentreze toată atenţia asupra mamei. Să luam, ca exemplu în acest sens, soţul femeii. Pe cât de repede se debarasează mama de tatăl fiicei ei, pe atât de repede părăseşte şi Teodora Ana Mihai pista egocentrismului şi a insensibilităţii bărbăteşti. Prin revenirea deci asupra mamei şi stabilirea perspectivei ei subiective ca dominantă narativă, Teodora Ana Mihai arată că mama poartă o luptă solitară pentru recuperarea fiicei, poziţie care o face şi mai vulnerabilă în faţa predilecţiei pentru violenţă şi pentru răzbunare. Dar, după cum sublinia Andrei Gorzo în cronica sa, nu are cum să fie de ajuns să laşi în seama spectatorului o decizie asupra moralităţii abordării mamei în baza celor arătate pe ecran. O problemă de ordinul celei pe care La Civil îşi propune să o pună, trebuie "construită". Lipsa unei astfel de construcţii e, după părerea mea, consecinţa inevitabilă a subiectivizării întregului film. Perspectiva unilaterală a filmului lasă cu greu loc unei distanţări care să fie precedată de o discuţie în contradictoriu. Mai mult, într-un interviu acordat la Cannes publicaţiei online cineuropa, Teodora Ana Mihai accentuează că povestea este, de asemenea, una a emancipării; implicaţie a acţiunii, din perspectiva căreia ne-am declara pregătiţi să legitimăm participarea mamei la abuzurile militare. Şi asta pentru că filmul Teodorei Ana Mihai ne prezintă această emancipare ca pe o evoluţie firească, ca un ciclu care îşi urmează natural cursul, de unde, sigur, o dialectică a putem sau nu justifica n-are cum să reiasă.
Într-adevăr e greu să înţelegi de ce La Civil a luat un "Premiu al Îndrăznelii" la Cannes 2021. Povestea unei femei modeste care se transformă din mamă în militant împotriva cartelurilor, spusă de o regizoare europeană care a investigat mai mult timp statu-quo-ul din nordul Mexicului ar putea fi premisele unei experienţe captivante. Entuziasmul iniţial este însă anulat de respectarea dogmatică a anumitor formule şi convenţii în relatarea poveştii. În plus, La Civil îşi câştigă mare parte din plauzibilitate sprijinindu-se pe imaginea pe care o păstrăm, în general, despre Mexic: o ţară prezidată de carteluri şi depăşită de corupţia scăpată de sub control. Totuşi, e interesant de văzut dacă se poate pleca spre casă de la film cu unele gânduri privitoare la vulnerabilitatea şi fragilitatea noastră şi a modului în care ele ne condiţionează comportamentele şi acţiunile. Mai departe, dacă empatia pe care la început o dăruiam necondiţionat mamei, rămâne în picioare şi după ce vedem că este dispusă la abuzuri din răzbunare. Iar acestea, în ciuda schematismului narativ şi a felului banal şi limitat de a reprezenta Mexicul.
La Civil a avut premiera românească în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2021 şi se poate vedea în continuare în sălile de cinema din ţară.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest 2021 aici