Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit - Emil Botta

Clepsidra, obiect magic, în vremuri vechi nu doar măsura timpul (inițial cu apă, mai târziu cu nisip), ci le și amintea oamenilor în mod concret, prin materialitatea ei, că viața e scurtă și limitată și că fiecare clipă care trece cu scurgerea unui grăunte ar trebui trăită intens. Cel care o privea cum funcționează implacabil simțea în plexul solar un palpabil și constant memento mori. Astăzi, cultura modernă, dimpotrivă, ne împinge să uităm că vom muri, ne oferă iluzia că suntem nemuritori. Și ce șoc primim când aflăm despre moartea cuiva cunoscut... Vestea ne atinge și ne amintește brusc că timpul nu stă pe loc, că nu trăim etern.

Din păcate, cum se știe prea bine, la noi un om trebuie să moară ca să fie cu adevărat apreciat. Așa s-a întâmplat cu mulți actori, regizori sau scenografi. Dar, lucru trist, până și "aprecierile" pot fi de multe ori de un gust îndoielnic. Am comentat în diverse ocazii situația tragicomică în care au ajuns mulți artiști și prieteni din cauza lipsei de decență cu care se petrec unele ceremonii de adio. Chiar nu se poate altfel?! Sper ca prin aceste rânduri să nu contribui tocmai la ceea ce deplâng. Pe lângă cei ale căror portrete le-am creionat până acum, există unii care ne-au părăsit mai demult sau recent cărora simt că le datorez recunoștință. S-ar putea scrie mult mai mult despre fiecare dintre ei...


Îi spuneam "domnul Botta". Mă ruga să-i spun Emil, dar îmi era imposibil. Avea o prezență stranie, cu totul aparte, o autoritate ciudată care impunea respect. Îl vedeam des pe stradă. Avea un mers hieratic, dacă se poate spune așa, parcă nu călca pe pământ - era ca o apariție descinsă de pe o altă planetă, nesupusă legii gravitației. Mergeam des să-l vizitez în apartamentul său minuscul de pe Strada Armenească. Am avut norocul să fiu acceptat în cercul lui de prieteni. Am petrecut acolo momente de neuitat cu el și cu Arșavir Acterian, fratele prietenei sale Jeni și al lui Haig, genialul regizor, care studiase cu Gordon Craig. Domnul Botta si Arșavir depănau amintiri despre grupul pe care îl formaseră în anii '30 împreună cu Cioran și Ionesco, pe când se considerau pasageri pe nava intitulată, simbolic, de ei înșiși Corabia cu ratați. Arșavir ne dădea vești despre "cei de la Paris", el corespondând regulat cu Cioran și Ionesco. Domnul Botta asculta tăcut. Mulți ani mai târziu, la Arșavir acasă, mi-a citit din scrisorile lui Cioran despre admirația acestuia pentru Botta: "Nu mă pot gândi la el fără să mă emoționez. El s-a aventurat cel mai departe cu putință. Dar nu-l poți juca pe Hamlet fără să suporți consecințele". Deși pe Hamlet nu l-a jucat (pe scenă), a suportat în viață toate consecințele dezechilibrului său, care era o consecință a dificultății de a se acomoda realității vizibile. Neputând s-o accepte, se lupta să existe într-o altă realitate. Aceste eforturi continue, chinuitor de suportat la o intensitate extrem de ridicată, l-au împins să apeleze la calmante și droguri. Deși unii spuneau că iubea obsesiv femeile, prietenii îl vedeau prea îndrăgostit de închipuirile lui febrile ca să mai aibă timp de iubire în carne și oase.

Eliade, Cioran și Steinhardt aveau un adevărat cult pentru poezia lui existențialistă, neagră, cu viziuni dintr-o mitologie proprie. Ca actor, când l-a jucat pe Iago din Otello, fiind un poet al măștilor, și-a inventat propria mască grotesc tragică, a unui Lucifer damnat și răzbunător. În viață însă avea momente când era luminos, cu mult umor, plin de dor și de neliniște (cuvinte ce revin des în versurile sale). Poetul și actorul se intersectau, se hrăneau din adâncul aceleiași ființe în permanentă furtună.


Am reușit să-l conving să apară într-un spectacol pe care, încă student, l-am realizat la Teatrul Țăndărică în cadrul Nocturnelor inițiate de Margareta Niculescu. Era un recital în doi: în prima parte, Niky Wolcz executa o pantomimă intitulată Emmanuel, bazată pe un scenariu după Ramon Llull, iar în a doua, domnul Botta ținea un recital de poezie. Inițial i-am sugerat să recite din Eminescu (îl auzisem de câteva ori și, spre deosebire de alți actori care declamau cuvintele, Botta le trăia, le încarna, le redescoperea). Dar a preferat să se concentreze pe propriile sale creații. Alese din perioade diferite, începând cu Întunecatul April, toate sumbre și misterioase. Recita cu o voce de bas, gravă, cavernoasă, într-o manieră cu totul proprie, diferită de cea a recitatorilor standard de atunci. Parcă îl aud și acum: printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor / în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor... Simțeam cum își înfrunta cu frenezie și curaj demonii proprii, chiar în timp ce recita. Era evident că pe scenă nu ascundea faptul că suferea de o depresie acută. În același timp, ritmul versului îl anima, îi dădea o energie bună, îl ajuta să-și schimbe starea. Deși părea că recită retoric și cumva melodramatic, era total sincer. Minunate încercări disperate de a se reface prin artă!

După ce am terminat facultatea și am fost angajat regizor la televiziune, primul lucru a fost să mă gândesc la un proiect cu domnul Botta. I- am spus că vreau să fac un film după Cântecul lebedei, superba piesă a lui Cehov, care, fiind scurtă, pe scenă se joacă din păcate foarte rar. Era vorba de rolul bătrânului comediant care, la finalul ultimei reprezentații, îmbrăcat în costumul antic al lui Calchas, clarvăzătorul ratat, se trezește singur în teatrul gol, monologhează despre viață, dragoste și moarte. M-a uimit cât de plin de vervă era domnul Botta când ne-am întâlnit la Sala Comedia (Teatrul Odeon de azi) să repetăm pe scena goală, după o reprezentație. Noaptea era în elementul lui. Speram să filmăm acolo, dar, din varii motive, a trebuit să folosim în schimb Casa Scriitorilor, o clădire veche și nobilă, care oferea unghiuri sugestive pentru a pune în evidență pasiunea nostalgică, tragică a actorului cehovian. Domnul Botta s-a jucat ca de obicei pe sine, într-un stil ușor expresionist, descifrând în cheie lirico-grotescă neputința în fața morții. Până recent am încercat, fără succes, să găsesc în arhivele televiziunii acea filmare. Ar fi foarte instructiv ca actorii tineri să poată vedea prin ce era unic Emil Botta. Din fericire, au rămas micile lui apariții hipnotice din multe filme, printre care Reconstituirea. Cine l-a văzut nu poate să nu-și amintească de replica bătrânului profesor magnetizat de dorință pentru "Cremă de mandarine «Oriental»"! Cu Ion Nebunul, Botta îl fascinase atât de puternic pe adolescentul care eram, încât, după ce am mers la spectacol de nenumărate ori, m-am hotărât, datorită lui, să dau la teatru.


Într-o dimineață devreme, pe când așteptam să-mi iau zborul spre America, am fost surprins să-l văd pe domnul Botta la aeroport. Ce apariție neașteptată! Nu-mi venea să cred. Venise să-și ia rămas-bun. M-a luat deoparte, ca să-mi facă o confidență: "Știu că în adolescență erai îndrăgostit de Clody Bertola. Și eu am iubit-o toată viața, dar ea m-a refuzat. O iubesc și acum". Ce neașteptată declarație! Poetul tragic devenise brusc palid, cu fruntea transpirată... spectrul damnării îl urmărea peste tot. Nu am cunoscut pe nimeni ca el.


Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.