decembrie 2021
Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban
"Poldi e o poezie pe care n-am apucat s-o aștern pe hârtie."

Acest vers o definește în esența ei. Emil Botta i l-a compus pentru că o iubea. Și Poldi avea de ce să fie iubită. Sub masca tragică a durerii, el a văzut lirismul profund din adâncul ființei, ce răzbătea cu greu la lumină. Era pe atunci tânără și pasiunea ei se vedea că este total nefabricată. O văzusem împreună în piesa americană Doi pe un balansoar, spectacolul exploziv al lui Penciulescu care transmitea adevărată magie datorită chimiei dintre ea și Rebengiuc, doi actori tineri, frumoși și, emotiv, extrem de generoși.

Poldi s-a născut să joace tragedie. A ajuns s-o joace pe Medeea spre sfârșitul carierei, când nu se mai aștepta. S-a bucurat că i-am oferit-o. Dacă o priveam atent, puteam să descifrez întipărite în gesturi, în expresia feței, în voce sau în postura trupului sechele ale diverselor catastrofe personale, mici sau mari, pe care le-a înfruntat cu curaj, despre care prefera să nu vorbească. Dar ce conta pentru ea, cum singură a declarat, era puterea de a aștepta: "Pentru mine așteptarea e sinonimă cu speranța".
Leopoldina Bălănuță în Medeea

În viață avea o timiditate combinată cu tristețe și duioșie, calități nu neapărat încurajatoare ca să joace Medeea. La prima repetiție era emoționată, cumva neliniștită. Mi-a destăinuit că, studentă fiind, a jucat-o pe Ase, mama lui Peer Gynt, rol care a urmărit-o continuu. A zâmbit resemnată: "De atunci am jucat mereu același tip uman, marcat de suferință și durere". În Medeea, Poldi împărțea rolul cu alte două actrițe: Maia Morgenstern și Olga Delia Mateescu. Era fascinant de urmărit cât de diferite erau. De exemplu, Maia era dezlănțuită ca un vulcan, dar Poldi era mai caldă, mai lirică și fragilă. Iar în victoria finală Medeea ei părea o umilință tristă și resemnată, în timp ce a Maiei triumfa cu un imens râs sarcastic.

Leopoldina Bălănuță în Medeea

Fiică de preot, avea o educație profund religioasă, dar o păstra pentru sine. Vorbea des de tortura îndurată de tatăl ei în pușcăriile comuniste și cât de mult a fost marcată de mic copil. Suferința lui a devenit un material bun (dacă se poate spune așa), căci Poldi a transformat-o în creativitate. Avea o noblețe ce impunea respect și o gravitate demnă în convingerea ei că misiunea unei actriţe era să le dea curaj oamenilor să spere și, în ciuda propriei suferințe, pe scenă găsea forța să le transmită un sentiment puternic și pozitiv. O singură dată am văzut-o pe Poldi cu adevărat fericită. Eram în turneu cu Trilogia în Brazilia, la São Paulo și, după spectacol, ea m-a îmbrățișat spunând: "Aveam impresia că ritmul inimii mele era același cu ritmul inimii brazilienilor". Avea dreptate, căci spectacolul era încărcat, în atmosfera braziliană mai fierbinte ca oriunde, de o emoție extraordinară, benefică. Încă gustam din impresia extatică pe care spectacolul nostru o provocase publicului sud-american, când am început să lucrăm la Livada de vișini. Ranevskaia cu Poldi nu prea excela în umor, dar ea aducea o melancolie gravă care crea momente-surpriză, de un comic metafizic.

Repetiții la Livada de vișini (foto: Armand Rosenthal, Agerpres Foto - Arhiva Istorică)

Se pare că ultimii ani au fost din ce în ce mai grei pentru Poldi. "Dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ, ar avea un infarct", spunea ea. Sensibilă cum era, se simțea personal rănită de degradarea morală a oamenilor, care se agravase vertiginos după revoluție. M i-a scris că părinții ei își iubiseră țara, dar ei îi crăpa obrazul de rușine pentru tot ce se întâmpla în România. Recunoștea că suntem o nație cu calități majore: imaginație, inteligență, spiritualitate, dar deplângea faptul că devenisem un popor pasiv și leneș. Recita obsesiv din Eminescu și Nichita Stănescu, doi poeți ai tragicului, ca să-și aline propria neliniște.

"Voi mă numiți o actriță mare, dar acest sfârșit de carieră eu îl resimt ca pe un imens eșec", ar fi declarat Poldi. Ce trist că nimeni nu a reușit s-o convingă de imensa ei valoare!

*

Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus