decembrie 2021
Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban
De Moțu (căci așa îl poreclise, dezmierdându-l, tatăl lui) m-a legat o prietenie veche. Am dat amândoi examen la actorie, la Institutul de Teatru, în același an. Eu, care nu eram un actor din cale afară de strălucit, am fost admis, Moțu, care avea să devină o celebritate... a picat! Dar același Moțu, fire încăpățânată, nu s-a lăsat. Cu o pasiune care l-a caracterizat, s-a pregătit și mai intens și a reușit în anul următor.

L-am distribuit imediat în Ubu rege, prima mea tentativă regizorală. Era un text care nu se jucase niciodată în România, extraordinar de complex și subversiv, deci știam că îmi asumam un risc. Moțu era Regele, dement la fel ca toți dictatorii lumii. Îl iubea pe Ubu și se arunca în rol cu toată ființa lui, dornic să-și însușească scatologia veselă a limbajului suprarealist al lui Jarry, dar și nebunia personajului. Moțu era cel mai silitor, mai disciplinat și mai curajos dintre noi. Dar nu se menaja, nu se mulțumea cu soluții ieftine la primă mână, se lupta cu el însuși ca să-și învingă inhibițiile în vorbire (rârâia întruna), iar după eforturi enorme, a reușit să facă din trupul lui un instrument aproape muzical, liber, flexibil.

 A jucat apoi împreună cu Dan Nuțu (un alt talent intuitiv, campion al spontaneității, dar dușman al disciplinei) și un grup de colegi tineri într-o versiune avangardistă a piesei românești de succes Șeful sectorului suflete, pe care am montat-o pentru a participa la un festival studențesc la Zagreb (unde - pentru noi mare eveniment - spectacolul, Moțu și Nuțu au câștigat premii). A urmat Nu sunt Turnul Eiffel, o altă colaborare fericită, iar pentru Moțu alt premiu internațional! Verva nestăpânită, energia debordantă, imaginația mereu neastâmpărată au fost calități recunoscute și răsplătite, ce l-au însoțit pentru restul vieții.

Florian Pittiș în Nu sunt turnul Eiffel

Moțu a rămas pentru mine un tânăr și etern hippy, care a refuzat să-și mai taie părul după ce a văzut pe Broadway spectacolul Hair. A fost marcat de o curiozitate renascentisto-modernistă. Când a venit la Paris, unde l-am chemat să participe la un stagiu scurt cu Peter Brook, fugea între Luvru și FNAC, de unde a cumpărat peste o sută de discuri cu muzici diverse și am fost uluit să constat că știa totul despre fiecare artist de pop, rock, jazz, de care eu nici măcar nu auzisem.

A rămas mereu idolul tinerilor, pentru că se simțeau înțeleși și ajutați de el, iar el, la rândul lui, se hrănea din energia lor. Și-a trăit viața cu o pasiune lacomă și un entuziasm pur, dar cumva pueril. Se arunca în orice fără să-și examineze alegerile, lăsându-i pe unii cu semne de întrebare.

Florian Pittiș la Cenaclul Flacăra, 1979 (foto: Agerpres)

Avea forța unui motor mereu în viteza a cincea. Neobosit, dar neatent la sine, a refuzat cu încăpățânare să se îngrijească, nu i-a păsat de boală, puer aeternus, a respins bătrânețea și, în consecință, a dispărut prea devreme, în plină capacitate creatoare.


Am ascultat recent un audiobook în care recită versuri de Eminescu, Gherasim Luca, Labiș, Macedonski sau Ion Barbu. Cu spiritul lui ghiduș de Ariel sau Puck făcând giumbușlucuri, uneori melancolic și sentimental, uneori descoperea subtexte noi unde nu te aștepți, alteori adopta un stil de veche declamație retorică, în semn de respect față de marii recitatori ai trecutului. A fost exemplul unei vieți trăite din plin în lumea imaginației, pentru artă. Deși Botta și Pittiș nu aveau mai nimic în comun, ceva îi unea: amândoi călcau pe aer, nu pe pământ.

 *

Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus