Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ziua 2 (seara)

La trei rânduri de imensul ecran de la CinemaxX 8 aştept, împreună cu restul sălii de jurnalişti, să sosească prima bobină de la CinemaxX 7 a variantei americane a romanului lui Stanislav Lem Solaris. Am crescut cu ecranizarea din 1972 regizată de Andrei Tarkovski, mi-am dus prietenii să descopere Solaris la Cinematecă, am testat nivelul cultural al noilor cunoştinţe, de pe toate meridianele, după includerea lui Solaris pe lista filmelor văzute, mi-am re-evaluat criteriile estetice sub influenţa metaforei filmice Solaris. Şi iată, această imagine fetiş a culturii est-europene, în care straturile de ficţiune, acuză politică şi atracţie hipnotică se contopesc, este re-adusă în prim-plan de ... americani. În această cursă de re-evaluare a miturilor culturale existente în spatele fostei Cortine de Fier a venit şi rândul peliculei tarkovskiene.

Steven Soderbergh, regizor american, născut din părinţi suedezi, este autorul unor filme diferite şi unice, fiind cel mai tânăr regizor laureat al Palme d'Or la Cannes pentru Sex, lies and videotapes, cel care i-a adus primul Oscar din carieră Juliei Roberts pentru Erin Brokovich, şi, el însuşi, câştigător al unui Oscar pentru regie pentru Traffic în 2000. Soderbergh atacă frontal romanul lui Lev. Scutură, precum un câine plouat apa de ploaie, toate straturile de fascinantă şi neliniştitoare metaforă în favoarea unei lecturi clare, cuceritoare prin sentimental. Este imposibil să nu compari cele două ecranizări şi să nu realizezi cât de zadarnică este această tentativă deoarece variantei din 2002 îi lipseşte elementul esenţial: simţul metaforei. Din rândul trei mă copleşeşte frumuseţea de pe ecran a prim-planurilor Natashei McElhone, durerea lui George Clooney şi excelenta grafică computerizată descriind planeta. Dar mi-e dor de planurile medii ale peliculei tarkovskiene, în care neliniştea şi căutarea erau la fel de importante ca şi suferinţa din dragoste a protagonistului.

Ies de la proiecţie cu ochii umezi, impresionată de melodramă, dar cu inima uşoară. Ştiu că acest film, căruia îi doresc succes de public şi de critică, nu va egala vibraţia trezită în sufletul a generaţii întregi de poetica tarkovskiană.

Colegii de breaslă îmi confirmă, la o cafea într-o cafenea vieneză, părerea. Suntem in jurul unei mese, de vârste şi experienţe diferite, iar discuţia alunecă spre politic, război, festival, istorie, mai ales a comunismului în România. E plăcut şi ne bucurăm să ne împărtăşim poveştile, părerile, vorbind româneşte în mijlocul mulţimii eclectice, festivaliere. Colega mea trebuie să îşi scrie corespondenţa, drept care ne mutăm sediul discuţiei la subsolul Centrului de Presă unde găsim un colţişor liniştit. Ascunşi după un zid, la încrucişare de coridoare, găsim singura canapea confortabilă din întreaga clădire şi ne luăm cina la botu' calului, pe genunchi, continuând convorbirea. Curând ni se alătură şi alţi doi conaţionali. Lumea ne priveşte amuzată, câţiva ne urează Poftă bună!, iar femeia de servici îşi stinge demonstrativ ţigara în scrumiera noastră, după ce a incuiat toaletele la ora nouă fix, semn că ar fi cazul să ne încheiem şederea. Cum mai avem încă multe de spus unii altora, migrăm spre o braserie, la cincizeci de metri de intrarea în marea sală de proiecţie festivalieră. În drum trecem pe lângă covorul roşu de la intrare, Mercedesurile negre ale vedetelor, meterezele de fotografi pe scăriţe de aluminiu şi public vânător de autografe, depăşim cinefili îngheţaţi care Suche Karte (caută bilet) şi ne refugiem la căldură şi un pahar de vorbă.

Când, in cele din urmă, apropiindu-se ora ultimului S-Bahn, ne despărţim, Potzdammer Platz este la fel de animată ca şi în timpul zilei, plină de lume mişunând între restaurante, baruri şi discoteci. E sâmbătă seara la Berlin.