Așa își începe veteranul Nanni Moretti ultimul film. Pe un ton ceva mai puțin catastrofic, și-l continuă prin drame scăpate de sub control, cu destine uneori paralele, alteori încrucișate, dar rareori altoite pe sentimente real altruiste.
Și tocmai nevoia profundă de dragoste umană îi vulnerabilizează protagoniștii. Tre piani / Trei etaje este o dramă desfășurată pe parcursul a zece ani, în trei episoade separate de salturi bruște de cinci ani. Telescopările temporale creează o inerție emoțională a personajelor, cu vindecări încete ale traumelor, cu maturizări dificile și cu blocaje emoționale. Reluarea acțiunii după fiecare elipsă dă senzația că binele apare și evoluează rar, iar răul se încăpățânează să nu iasă din suflete.
Scena pe care se desfășoară destinele tuturor este colțul unui cartier rezidențial din Roma, Prati. Mai precis, un singur imobil locuit de trei familii.
Șoferul ucigaș (Alessandro Sperduti) este fiul unui judecător intransigent (Nanni Moretti). Atât de pătruns este magistratul de simțul neiertător al dreptății, încât își condamnă fiul mai dur decât orice instanță: rupe orice legătură paternă cu acesta pe viață și îi interzice asta și soției sale (Margherita Buy).
Mai jos, locuiește femeia care, în prima secvență, a scăpat ca prin urechile acului de a fi ucisă de băiatul judecătorului. Este o femeie singură; deși căsătorită, este obligată să nască și să își crească singură fetița. Soțul său (Adriano Giannini) este aproape mereu absent, plecat la muncă.
La un alt etaj, o familie tânără își lasă adesea fetița în grija vecinilor de vizavi. Pare ok, doar că aceștia nu mai sunt de încredere din cauza vârstei. În urma unui episod de demență senilă a bătrânului, tatăl (Riccardo Scamarcio) își bănuiește vecinul de agresare sexuală. Într-o întorsătură cinică, ajunge el însuși să profite de vulnerabilitatea și de virginitatea nepoatei bătrânului (Denise Tantucci).
Sugerată de titlul care evocă suprapunerea etajelor într-un imobil burghez, așadar, structura de dominație ascunsă sub forma aparent inocentei ordonări pe verticală, Tre piani / Trei etaje tratează despre nevoia universal umană de a-l stăpâni pe celălalt. Soțul-judecător de la ultimul etaj își domină cu mână de fier soția și fiul sub lozinca "aceasta nu e calea noastră" de fiecare dată când își impune voința, ca și cum ceilalți membri ai familiei ar fi ales această cale.
Apoi, adulții în floarea vârstei îi domină pe cei bătrâni, considerați abuziv senili, sau, din contră, pe cei prea tineri, de data aceasta sub pretextul protecției. Nu în ultimul rând, toate femeile din bloc sunt dominate de bărbați prin clasica schemă a căsătoriei ca obligație. De aici, se dezvoltă o reacție puternică de eliberare, refulată sau actualizată, care, ca și în viață, îmbrăcă forme surprinzătoare sau chiar terifiante.
De la fiul apăsat de rigoarea părinților care este nevoit să își construiască independent propriul film, la familia aparent fericită care își înfruntă căderile sau la tânăra care trebuie să se accepte în pofida traumei sexuale din adolescență și a apăsării familiale, până la mama învinsă de greutățile familiale și soția care se hotărăște să depășească moartea soțului, poveștile prezentate de Moretti arată lupta generică, universală, pe care fiecare dintre noi trebuie să o dea cu propriile slăbiciuni, cu propriul trecut, cu propriile traume.
Din păcate, universalitatea este urmărită cu prea multă încăpățânare, până când se golește total de repere. Nici măcar ideea nu este originală sau italienească (prima dată când Nanni Moretti nu lucrează după o idee proprie), căci subiectul a fost importat din străinătate, mai precis din cartea israelianului Eshkol Nevo pentru a fi transplantat abrupt la Roma. De fapt, știm că acțiunea se petrece aici doar pentru că personajele declară că se află în Roma, căci nici un peisaj, nici o clădire emblematică nu ancorează povestea într-o țesătură urbană concretă.
Astfel, complicațiile sentimentale și sexuale dezvoltate în film capătă conotații de telenovelă. Se dezvăluie secrete fierbinți, la limita tabloidului. Însă experiența actoricească (utilizată doar parțial, trebuie spus) și regizorală reușesc să creeze o țesătură credibilă de personaje și situații, să contureze relații inter-umane de dominare, precum și reacțiile de culpă și frustrare provocate de aceasta.