De battre mon coeur s'est arrêté: pianistul recuperator, între New York şi Paris

Lumea cinematografică s-a întors cu fundul în sus: dacă pînă mai ieri la Hollywood se copiau în draci succesele franţuzeşti (mai ales dacă purtau brandul Luc Besson), mai nou cineaştii din Hexagon au ajuns să facă remake-uri după producţii americane. Principala deosebire: francezii nu sînt atraşi de blockbusteruri, ci de filme-cult şi bizarerii cu potenţial de şoc ridicat. Culmea: uneori copia se poate dovedi mai bună decît originalul. Aşa se întîmplă cu De battre mon coeur s'est arrêté (2005) de Jacques Audiard, versiune actualizată şi relocalizată (din New York-ul anilor '70 în Parisul zilelor noastre) a plotului din Fingers (1978); pelicula clasică amintită a reprezentat debutul regizoral al scenaristului James Toback şi i-a adus lui Harvey Keitel unul dintre primele sale roluri mari. O alegere excelentă pentru Audiard, al cărui film a obţinut anul acesta nu mai puţin de opt premii César şi a impus definitiv un actor remarcabil: Romain Duris.

Tom (Duris) are 28 de ani şi se ocupă cu afaceri imobiliare. Pentru el şi prietenii săi, asta înseamnă alungarea cu bîte de baseball a chiriaşilor ilegali, deşertarea unor saci cu şobolani în imobilele cu probleme sau, la nevoie, oprirea apei şi a curentului; aceste activităţi sînt urmate, în mod firesc, de beţii, orgii şi bătăi prin baruri. Tatăl său, Robert (Niels Arestrup), făcuse aceleaşi lucruri la vremea sa, dar acum e cămătar şi se foloseşte de autoritatea părintească pentru a-şi transforma fiul într-un recuperator. Tom mai e şi îndrăgostit de Aline (Aure Atika), soţia celui mai bun prieten, dar asta nu-l împiedică să-i servească drept alibi acestuia pentru vreo aventură de o noapte.

Însă, din senin, lui Tom i se oferă o şansă să evadeze din această lume lipsită de lumină: îl reîntîlneşte pe impresarul mamei sale, o fostă pianistă concertistă. De la moartea ei, în urmă cu zece ani, dragostea fiului pentru Bach şi Mozart se stinsese. Acum, avînd oportunitatea unei audiţii, Tom începe să se pregătească intens, meditat de o pianistă profesionistă, de abia sosită din China (Linh Dan Pham); singura comunicare posibilă între cei doi este prin intermediul muzicii. Pe măsură ce se apropie data audiţiei salvatoare, diferenţele ireconciliabile dintre cele două lumi exercită presiuni tot mai mari asupra lui Tom, care este obligat să aleagă ce cale va urma.

De battre mon coeur s'est arrêté este un film mult mai dinamic decît Fingers, iar mişcările neînfrînate ale camerei şi clarobscurul halucinant al vieţii de noapte pariziene se potrivesc foarte bine cu metamorfozările pe care le cunoaşte protagonistul de la o versiune la alta: casetofonul de umăr devine un minuscul walkman; muzica ascultată nu mai e doo wop, ci electro; eşarfa de la gît se transformă într-o cravată subţire, pantofii roşii de piele sînt acum ghete şic cu toc ş.a. În acelaşi timp, remake-ul este şi un film mult mai uman, atît datorită eroului său, ale cărui instincte animalice nu mai sînt îngroşate ca la Toback, cît şi finalului dătător de speranţă. Audiard reuşeşte ca, prin transpunerea pe ecran a unei existenţe tulburate, să emoţioneze profund, dar şi să abordeze subtil alte probleme universale (pe lîngă opoziţia dintre violenţa vieţii şi frumuseţea muzicii), precum relaţia dintre părinţi şi copii sau cea dintre dragoste şi prietenie. De battre mon coeur s'est arrêté este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune filme europene ale ultimilor ani.